Practica internaţională privind sistemele de pensii: cazul ţărilor din Europa de Vest

Începînd cu cea de a doua parte a anilor ’70, sistemele de protecţie socială din  ţările europene dezvoltate au fost confruntate cu o criză economică. Aceasta a avut, ca primă consecinţă, creşterea cheltuielilor sociale şi scăderea resurselor de finanţare datorită încetinirii creşterii salariilor, a încasărilor fiscale şi a diminuării numărului celor ce cotizează[1]. Astfel, obiectivul principal a fost reducerea cheltuielilor de protecţie socială, inclusiv şi prin transferarea achitării pensiilor pe seama sectorului privat.

Majoritatea ţărilor din regiunea analizată nu doreau să suporte costurile ridicate a tranziţiei, asociate cu modelul cilian[2]. Crizele economice deja le-au afectat şi destabilizat mult economiile. În virtutea celor menţionate, totuşi, o multitudine de state au adoptat, la moment, această reformă.

În următoarele decenii, statele membre ale Uniunii Europene se vor confrunta cu un accentuat fenomen al îmbătrînirii populaţiei, generat de trei mari factori: atingerea vîrstei de pensionare a generaţiei „baby-boom”, născută după Cel de-al Doilea Război Mondial, continua creştere a speranţei de viaţă şi scăderea ratei fertilităţii.

Dacă primul factor va determina un dezechilibru demografic temporar, ceilalţi factori vor acţiona în mod continuu, ameninţînd stabilitatea financiară a sistemelor de pensii pe termen lung. Acţiunea combinată a factorilor demografici menţionaţi va determina o creştere bruscă a numărului de pensionari şi o scădere drastică a numărului de contribuabili. Această evoluţie va afecta negativ sistemele de pensii, dar şi potenţialul economic general de creştere al Uniunii Europene.

Conform previziunilor EUROSTAT, în condiţiile creşterii speranţei de viaţă la femei de la 81 de ani la nivelul anului 2000, la 85 de ani în anul 2050, iar la bărbaţi de la 75 de ani la 80 de ani, pentru a putea menţine nivelul pensiilor de astăzi, va fi necesară o creştere a resurselor financiare ale sistemului de pensii cu 25-30%, ceea ce înseamnă fie o creştere a presiunii fiscale asupra contribuabililor, fie o creştere a datoriei publice[3].

La aceste estimări, se adaugă şi acţiunea celorlalţi doi factori demografici. Peste numai 10-15 ani, generaţia „baby-boom” va atinge vîrsta de pensionare, urmînd a fi susţinută în plată de generaţii mult mai mici – consecinţă a ratelor de fertilitate în scădere.

În contextul acestor provocări, în anul 2001, Comisia Europeană a propus aplicarea metodei deschise de coordonare în domeniul pensiilor. Această metodă presupune crearea unui cadru de lucru integrat, care să cuprindă atît variabilele economice, cît şi variabilele sociale. în interiorul limitelor propuse de cadrul general, statele membre vor putea să-şi dezvolte propriile strategii de reformare în domeniul pensiilor.

Obiectivele strategice propuse de Comisia Europeană, prin metoda deschisă de coordonare, aprobate de Parlamentul şi Consiliul European sunt:

• sisteme de pensii adecvate, prin prevenirea excluderii sociale, menţinerea standardelor de viaţă după pensionare şi promovarea solidarităţii;
• sisteme de pensii sustenabile financiar, prin stimularea muncii, creşterea vîrstei de pensionare, echilibrarea sistemului de pensii în contextul echilibrului finanţelor publice, în general, ajustarea contribuţiilor şi a pensiilor în mod echitabil, reglarea optimă a schemelor private de pensii;
• sisteme de pensii flexibile, adaptabile noilor realităţi economico-sociale şi nevoilor în permanentă schimbare ale societăţii şi individului.

Pentru menţinerea standardului de viaţă al europenilor şi după pensionare, sistemele de pensii ale Uniunii Europene sunt structurate pe trei piloni: pensia de stat, de tip redistributiv, pensia ocupaţională şi pensia privată individuală. Această schemă, în combinaţie cu alte facilităţi fiscale, permite pensionarilor din majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene să-şi menţină standardele de viaţă, ba chiar în unele state să atingă niveluri relativ ridicate.

Spre exemplu, pentru pilonul public obligatoriu, Germania şi-a propus menţinerea unei rate de înlocuire a venitului prin pensie de 67-68%. Finlanda are drept ţintă o rată de înlocuire de 60%, iar Elveţia de 70%.

Procesele demografice vor avea repercusiuni, mai întîi de toate, asupra asigurării cu pensii. Astfel, dacă în prezent 2,8 germani sau 2,5 francezi în vîrstă de 20-59 ani ţin din contul cotelor de asigurare un pensionar, în anul 2040 numărul lor se va micşora de două ori[4]. Dublarea numărului de pensionari, care se aşteaptă din 2000 pînă în 2040, bineînţeles, va conduce la creşterea presiunii în sistemul de asigurări sociale.

Deja în prezent serviciile de statistică ale Uniunii Europene constată că plăţile pensiilor alcătuiesc 47% din toate cheltuielile pentru protecţia socială a populaţiei. Potrivit evaluării Agenţiei de rating Standard&Poor’s, 9 membri ai UE din 15 vor fi nevoiţi să acopere către anul 2050 diferenţa dintre vărsămintele acumulate şi obligaţiunile faţă de pensionari, apelînd la împrumuturi pe piaţa de capital. Drept rezultat, ei vor mări datoria comună pînă la 150-300% PIB. Iată de ce reforma sistemelor de pensii este considerată una din cele mai actuale probleme ale Uniunii Europene.

În documentele oficiale ale organizaţiei economice europene pentru promovarea reformei sistemului de pensii au fost stabilite obiective concrete, cuprinzînd perioada 1998-2002[5]. Se presupunea că în această perioadă, partea în achitările pensionare PAYG (nivelului întîi ) va scădea de la 84% pînă la 64%, creşte cu mult rolul nivelului doi (cu 12% pînă la 29%), iar partea neînsemnată a nivelului trei în prezent se va mări de trei ori (de la 1,5% pînă la 4,5%). Astfel, suma activelor pensionare private a crescut de la 2 pînă la 11,8 miliarde euro în anul 2002. În aşa fel, reforma se caracterizează prin trecerea de la nivelul solidar întii, predominant astăzi, la nivelul al doilea de acumulare şi la colaborarea în dezvoltarea sistemului nivelului trei.

Deci, concepţia reformei sistemului de pensii nu prevede majorare directă a vîrstei de pensionare, în unele ţări, cum ar fi, spre exemplu, Marea Britanie, este planificată creşterea treptată a vîrstei de pensionare pentru femei de la 60 la 65 de ani din 2010 pînă în 2020. Perioada de referinţă pentru pensii, precum şi ridicarea şi egalizarea vîrstei de pensionare sunt prezentate mai jos.

PERIOADA DE REFERINŢĂ PENTRU PENSII – PRACTICA INTERNAŢIONALĂ

	Perioada minimă de aderare	Perioade de referinţă
Belgia	0	Întreaga durată a asigurării
Bulgaria	15	Cei mai buni 3 ani consecutive din ultimii 15 pînă în 1996 şi întreaga perioadă din 1997
Cehia	15	Toate veniturile din 1985
Germania	5	Întreaga durată a asigurării
Estonia	15	Întreaga carieră din 1999
Grecia	15	5 cei mai buni ani din ultimii 10
Spania	15	180 luni
Franţa	0	25 ani
Irlanda	5	Întreaga durată a asigurării
Italia	20	Ultimii 5 ani sau întreaga perioadă de angajare din 1996
Cipru	3	Întreaga perioadă
Letonia	10	Întreaga perioadă din 1995
Lituania	15	Întreaga perioadă
Luxemburg	10	40 ani
Ungaria	15	Întreaga perioadă din 1998
Malta	10	Cei mai buni 3 ani consecutive din ultimii 10
Austria	15	Cei mai buni 18 ani
Polonia	0	Întreaga perioadă pentru persoanele născute după 1949
Portugalia	15	40 ani
România	15	Întreaga durată a asigurării
Slovenia	15	18 ani consecutive după 1970
Slovacia	10	Întreaga perioadă din 1984
Suedia	0	Întreaga durată a asigurării
Regatul Unit	10	Întreaga durată a asigurării

Sursa: Z. Anusic Experienţa internaţională în reforma sistemului de pensii, material prezentat la seminarul „Reforma sistemului de pensii în Moldova”, iunie 2008

 

RIDICAREA ŞI EGALIZAREA VÎRSTEI DE PENSIONARE ÎN UE  ŞI MOLDOVA

	Vîrsta de pensionare în 2007		Vîrsta de pensionare planificată (an)
	Bărbaţi	Femei	Bărbaţi	Femei
Ungaria	62	62
Polonia	65	60
Cehia	61,8	58	63 (2013)	63 (2013)
Slovacia	62	58	62 (2014)	62 (2014)
Estonia	63	60
Slovenia	62	61,8	63 (2009)	61 (2008)
Letonia	62	61		62 (2009)
Lituania	62,5	60
Croaţia	65	60		65 (2019)
Bulgaria	63	59		60 (2009)
România	63	58	65 (2014)	60 (2014)
Moldova	62 (îngheţat 2003)	57 (îngheţat 2003)	65 (planificat 1999)	60 (planificat 1999)

Sursa: Z. Anusic Experienţa internaţională în reforma sistemului de pensii, material prezentat la seminarul „Reforma sistemului de pensii în Moldova”, iunie 2008

 Fiecare din ţările membre ale Uniunii Europene are un model propriu al sistemului de pensii.

Germania. Vechiul sistem german de pensii fusese conceput încă cu 140 de ani în urmă şi se baza pe ideea că se înregistra o creştere demografică continuă, apare necesitatea atragerii şi reţinerii lucrătorilor în economia industrializată şi, nu în ultimul rînd, vîrsta de 60 de ani era calculată avînd în vedere acel fapt, că durata medie de viaţă era de 35.6 pentru bărbaţi şi 38.4 ani pentru femei[6]. Astăzi, acest indicator înregistrează 75.9 pentru bărbaţi şi, respectiv, 81.5 pentru femei. Astfel, acest sistem a funcţionat fără modificări majore pînă în prezent. În Germania cota contribuţiilor constituie, în ansamblu 19,1% din suma salariului pînă la reţinerile impozitului pe venit.

Astfel, în ultimii ani sistemul de pensii german avea rezerve doar pentru două luni, adică poseda mijloace pentru a achita toate pensiile pe două luni, funcţionînd la limita resurselor.

După discuţii lungi şi negocieri complicate între guvern, opoziţie şi sindicate, s-a decis să se facă primul pas spre reorganizarea radicală a întregului sistem, adică spre trecerea de la finanţarea achitărilor curente de pensii din contribuţiile lucrătorilor la crearea de către fiecare lucrător a unui cont personal de pensie, cont care se formează pe parcursul vieţii active a fiecăruia şi este folosit ulterior pentru achitarea pensiei. Reforma a fost votată în ianuarie 2001 de către camera inferioară a parlamentului german – Bundestag, iar la 11 mai 2001 — de către camera superioară – Bundesrat.

Deşi specialiştii consideră că noua lege nu este deloc perfectă şi că aceasta va trebui, la rîndul său, în viitorul apropiat, modificată, legea are totuşi o importanţă crucială pentru procesul de reformare a sistemului de pensii german. Punctele-cheie incluse în noua lege, care o deosebesc de cea veche, sunt[7]:

– Asigurarea suplimentară privată a pensiei. Începînd din anul 2002, muncitorii şi funcţionarii vor depune 1% din salariul lunar brut pe conturi individuale de pensii. O dată la doi ani, procentul va creşte treptat, pentru a atinge 4% din salariul lunar brut în anul 2008. Persoanele care fac parte din categoriile celor cu venituri mici şi medii, vor primi de la stat un adaos de 300 DM anual, care va fi depus pe contul individual de pensii, iar familiile cu copii – cîte 360 DM anual pentru fiecare copil. Aceste adaosuri vor fi achitate numai în cazul, cînd contribuţiile suplimentare la fondul de pensii se vor investi în instrumentele financiare, recunoscute de stat ca fiind potrivite pentru aceste scopuri.

–   Investiţiile imobiliare. Subvenţionarea achiziţiilor imobiliare, ca asigurare a unui anumit nivel de viaţă după pensionare, se bazează pe aşa-numitul «model de extragere temporară» (Zwischenentnahmemodel). Astfel, posesorul unui cont individual de pensii are posibilitatea de a împrumuta de pe contul propriu pînă la 100.000 DM, în scopul achiziţionării de locuinţă. Însă, pînă la pensionare aceşti bani trebuie restituiţi, în caz contrar, statul are dreptul să ceară restituirea acestor subvenţii şi a facilităţilor fiscale aferente.

–   Pensia antreprenorială. Pînă la reformă, organizarea asigurării cu pensii la întreprinderi depindea în totalitate de patroni. Noua lege stabileşte dreptul lucrătorului la asigurarea cu pensii de la întreprindere, bucurîndu-se şi de facilităţi fiscale în acest caz. Aceasta se va face din contul salariului persoanei respective.

–   Mărimea contribuţiilor. Contribuţiile pentru asigurarea pensiilor se achită în părţi egale de către patron şi lucrător. Nivelul acestora se va păstra pînă în 2020 sub 20%, iar pînă la 2030 – sub 22%.

–   Mărimea pensiei. În locul celor 70% din venitul mediu net, existente în prezent, aceasta se va reduce treptat pînă la 67% în anul 2030, iar începînd cu 2011, pentru stabilirea venitului net se vor lua în consideraţie doar 90% din venitul brut.

–    Pensiile curente. Începînd cu anul 2003, pensiile cresc mai încet ca înainte. Cauza este, că de la salariul mediu net pe ţară (pe baza căruia se determină nivelul de creştere a pensiilor) se vor scădea defalcările pentru conturile individuale de pensii. Începînd cu 1 iulie 2001, creşterea pensiilor este condiţionată de mărimea salariului mediu net, şi nu de nivelul inflaţiei.

–    Pensiile soţilor. În viitor soţii, care au cel puţin 25 ani vechime în muncă, pot distribui între ei pensiile. De exemplu, o soţie va avea dreptul să adauge la contul său individual de pensie, format pînă la căsătorie, o parte a pensiei soţului.

–    Nivelul minim al pensiei. Pentru prima dată este introdusă noţiunea de «pensie socială minimă», mărimea căreia este egală cu mărimea ajutorului social. Avantajele acestei pensii sociale constau în faptul că pensionarul respectiv va fi liber de mulţimea de restricţii pe care o au cei care primesc ajutor social. În afară de aceasta, Oficiul Social nu va avea dreptul să le ceară participare financiară copiilor celor care primesc pensie socială, cum se întîmplă deseori cu cei care primesc ajutor social.

–    Pensia «de văduvă». Mărimea actuală a acesteia este de 60% din pensia decedatului. Conform legii noi, ea va scădea la 55%. Văduvele cu copii se vor bucura, însă, de anumite facilităţi.

–    Perioada de educaţie a copiilor. Părinţilor nevoiţi să stea un anumit timp cu copii lor, această perioadă li se va lua în consideraţie cu un anumit coeficient la calcularea pensiei.

–    Impozitarea contribuţiilor pentru pensie. Contribuţiile pentru contul indi­vidual de pensie nu se vor impozita, adică vor fi achitate din salariul brut. Pensia rezultată din aceste contribuţii, însă, va fi impozitată.

În Marea Britanie[8], piaţa de pensii a căreia este cea mai mare din Europa (40%), fondurile private sunt organizate sub formă de TRUST. Modelul e format în baza a 3 piloni: pensia de stat de bază, pensia de stat auxiliară şi acumulările în conturile de pensii. Primul pilon este plătit de stat. La al doilea pilon merită a fi remarcat că acest pilon se bazează ori pe un contract încheiat de angajator şi fondul de asigurări facultative, ori pe propriul fond de asigurări, creat de angajator, acesta beneficiind de o scutire esenţială a cotelor obligatorii de asistenţă socială. Însă sînt nişte condiţii de stat (creşterea mărimii pensiei în acelaşi ritm cu inflaţia, garantarea unei pensii minime etc), respectarea cărora se urmăreşte cu rigurozitate. Al treilea pilon sînt pensiile facultative, care nu trebuie să depăşească 15% din salariul de bază, ceea ce sunt venituri neimpozabile, impozitul aplicîndu-se asupra pensiilor ulterior încasate. În Marea Britanie rata participării la pensiile ocupaţionale este de 75% din populaţia eligibilă să contribuie la fondurile de pensii. Este o rată importantă şi chiar şi aşa, se pune foarte serios problema că dacă în următorii zece ani aceasta nu va creşte la 85%, sa fie introdusă obligativitatea cotizării la fondurile de pensii private.

Suedia a început reforma sistemului de pensii în 1999. Deja în 2001, aproximativ 90% participă la diferite convenţii colective care prevăd regimuri de pensii private[9]. Cota totală a contribuţiilor constituie 18,5%[10], dintre care 16% – în sistemul de distribuire sau Conturile Naţionale de Pensii a angajaţilor („Income Pension Notional Accounts”). Celelalte 2,5% rămase merg în sistemul de acumulare sau „Pensii adăugătoare” („Premium Pensions”).

Noul sistem este structurat în 3 nivele.

Primul nivel, de tipul sistemului solidar, este obligator. El funcţionează după principiul Conturilor Naţionale de Pensii (NCDA). Tariful procentual condiţional echivalează cu ritmul mediu de creştere a veniturilor. Mărimea pensiei depinde de numărul anilor trăiţi de grupul în cauză, de oameni şi de ritmurile sporirii producţiei de mărfuri şi de servicii în decursul perioadei prognozate[11];

Nivelul doi sistemul de acumulare obligator.

Nivelul trei benevol, în formă de mecanisme de economii profesionale şi individuale de pensii.

Vîrsta de pensionare şi pentru bărbaţi, şi pentru femei este de 65 de ani, însă unele categorii de cetăţeni pot primi o pensie parţială de la 61 ani. Contribuţiile de la 4,4 mln. de cetăţeni se adună centralizat şi se trimit la direcţia guvernamentală. Activele generale din sistemul de acumulare se distribuie între cinci fonduri private. La ieşirea la pensie, fiecare cetăţean poate să cumpere dreptul de a primi pensie (anuitate) din unul din aceste fonduri. Sistemul de acumulare nu are nici un fel de garanţii suplimentare, ca exemplu, nivelul de venituri, precum şi nici un fel de mecanisme de reglementare suplimentară, în afară de acele existente deja pe piaţa financiară.

Se exclud depunerile în bonuri imobiliare, active de mărfuri sau împrumuturi directe. În Suedia acţionează, de asemenea, mecanismul fondului de rezervă. Încă în 1960, autorităţile publice au început să dezvolte fondul de rezervă, cînd a fost lansat suplimentar sistemul de pensii de stat. În primii ani au fost stabilite cote de contribuţii mult mai mari decît se considera necesar pentru achitarea pensiilor curente.

Fondul de rezervă[12] asigură administrarea activelor prin intermediul a cinci fonduri, în valoare de aproximativ 15 mlrd. dolari fiecare. Primele patru fonduri administrează activele în mod standard pe baza unora şi aceloraşi legi chibzuite, dar diferite ca structuri de concurenţă. Fondul al cincilea, care este mult mai mic, învesteşte, preponderent în capitalul de risc. Aceste fonduri acţionează în cadrul legii adoptate de Parlament. Ele trebuie să interacţioneze cu alte organe statale, dar au un grad suficient de independenţă faţă de stat. Ministerul de Finanţe exercită asupra lor controlul financiar anual prin intermediul unei firme externe şi prezintă rezultatele în Parlament. Normele investiţionale ale fondului sunt, relativ, libere. Sunt doar limitate depunerile pe piaţa de capital. Maximum 5% din active pot fi investite în acţiuni care nu se cotează la bursă, numai indirect, prin companiile de venituri sau fondurile sociale. Pentru a reduce riscurile, cel puţin 30% din active trebuie depuse în hîrtii de valoare cu nivel mic de risc creditar şi risc mic de lichidare.

În sistemul de pensii din Suedia se utilizează activ tehnologiile informaţionale. În special, toate au acces la reţelele Internet pentru a urmări costul activelor în conturi. Există broşuri cu un conţinut simplu, mediu şi complex. Viitorul pensionar dispune de informaţie şi înţelege atît funcţionarea sistemului în ansamblu, cît şi a elementelor care se referă nemijlocit la pensia sa.

În Letonia[13], sistemul actual al pensiilor e pus pe 3 piloni: primul nu se deosebeşte de statele care folosesc regimul pe 3 piloni, achitîndu-se de la bugetul de stat. Al doilea pilon presupune existenţa unui cont pe care se acumulează şi înmulţesc banii contribuabilului (pînă în 2003 era condus doar de stat, pînă în 2007 – parţial şi de privaţi, iar la moment e condus doar de privaţi). Acest pilon permite angajatului să-şi aleagă managerul contului, pe care nu are voie sa-l schimbe mai des de o dată pe an. Al treilea pilon e facultativ şi contribuţiile pot fi făcute atît de angajat, cît şi de angajator.

Noua lege a Letoniei privind pensiile, ce reglementează trecerea treptată la sistemul de pensii cu mai multe nivele, a fost aprobat în noiembrie 1995[14]. Scopul principal al reformei l-a constituit stabilirea unei legături solide între contribuţii şi mărimea pensiei.

Resursele acumulate în nivelul doi vor putea fi primite numai atunci cînd se va ajunge la vîrsta de pensie. Mai mult decît atît, în caz de deces al persoanei, care a participat la acest nivel, moştenitorii nu vor primi banii acumulaţi. Unica excepţie o face cazul cînd această persoană a fost unicul susţinător în familie.

În opinia Guvernului Letoniei, reforma trebuie să ducă la reducerea cheltuielilor de pensii în raport cu PIB, datorită tranziţiei la ajustarea pensiei la preţuri, reducerea numărului de privilegiaţi şi ameliorarea acumulării de contribuţii.  

 

---

[1] M. Poenaru Direcţiile de acţiune, măsuri şi instrumente de îmbunătăţire a funcţionalităţii şi eficienţei sistemelor de protecţie socială în România Academia Română, Bucureşti, 2004

[2] Barbara E. Kritzer Social Security Reform in Central and Easten Europe: Variations on a Latin American Theme Social Security Bulletin, vol. 64, No.4, 2001/2002

[3] H. Cristea  Sisteme de pensii adecvate, sustenabile financiar şi flexibile, obiectiv al Uniunii Europene Conferinţă ştiinţifică: „Racordarea sistemelor financiare la exigenţele integrării europene”, 1-2 aprilie 2004, Chişinău, 2005

[4] The politics of pensions. We know what s best for your old age? Why can t you see it?, http://www.economist.com, 1 august 2002

[6] Patrick M. Liedtke From Bismarck’s Pension Trap to the New Silver Workers of Tomorrow: Reflections on the German Pension Problem Paper No.4 / 2006

[7] Iu. Grigoriţă Aspecte ale reformei sistemului de pensii în Germania Economie şi sociologie nr.4, 2001

[8] А. Лазаревский Велика Британия пенсионной системой РДП „Яблоко”, 6 марта 2002 г

[9] C. Grigorescu Prestaţii sociale în ţările membre ale Uniunii Europene şi României Centrul de informare şi documentare economică, Bucureşti, 2003

[10] Lames C. Capretta Global Aging and the Sustainability of Public Pension Systems Center for Strategic & International Studies, Washington DC, 2007

[11] Nicholas Barr., Reforming Pensions: Myths, Truths, and Policy Choices, IMF, Working Paper 00/139, International Monetary Fund, Washington, 2000

[12] S. Perepeliţa Căile de perfecţionare a sistemului de pensii ULIM, Chişinău 2004

[13] http://www.parex.lv/ru/private/pension/levels/

[14] Marta de Castello Branco. (1998), Pension reform in the Baltics, Russia, and other Countries of the Former Soviet Union (BRO), IMF, Working Paper 98/11, International Monetary Fund, Washington