Sistemul de restituire a TVA persoanelor fizice-nerezidente: studiu de fezabilitate pentru Republica Moldova

Noţiuni generale

Taxa pe valoarea adăugată (TVA) este un impozit indirect, care se aplică asupra consumului şi este suportat de consumatorul final al bunului/serviciului respectiv. De fapt, TVA este un impozit încasat în cascadă de fiecare agent economic care participă la ciclul economic al realizării unui produs sau prestării unui serviciu care intră în sfera de impozitare.

Prin intermediul  TVA se colectează la buget o parte din valoarea mărfurilor. Această pondere, care nu reprezintă nimic altceva decît cota TVA, variază de la o ţară la alta. Astfel, printre ţările care promovează cote mici ale TVA pot fi menţionate, în mare parte, ţările asiatice (Singapore – 5%, Malaysia – 5% şi Japonia – 5%) [8]. O cotă joasă a TVA se înregistrează şi în Elveţia (6,8%), Republica Dominicană (6%) sau Canada (5%).

Totodată, printre ţările cu cea mai mare cotă a TVA pot fi menţionate ţările nord-europene (Norvegia – 25%, Finlanda – 22%, Suedia – 25% şi Islanda – 24,5%). O cotă ridicată a TVA se înregistrează şi la unele ţări din Europa Centrală (Ungaria – 25%, România – 24%) [2].

Odată cu extinderea globalizării şi deschiderea (sau semideschiderea) frontierelor între unele ţări şi dezvoltarea parteneriatelor transnaţionale şi a turismului, s-a ridicat problema restituirii TVA achitată într-o altă ţară decît cea de reşedinţă.

Astfel, restituirea TVA nerezidenţilor vine ca un produs al maturităţii economico-fiscale a unui stat şi se prezintă drept un mecanism atractiv şi viabil.

Esenţa acestui mecanism se va prezenta în cele ce urmează.

 

Procedura tax-free

În principiu, pentru a putea beneficia de restituirea TVA pentru o marfă procurată într-o ţară terţă, urmează a se ţine cont de cîteva principii de bază:

1. marfa trebuie procurată în anumite unităţi comerciale care oferă servicii de tax-free;
2. marfa trebuie să părăsească ţara în stare intactă şi nu mai tîrziu decît un termen fixat (de obicei acesta nu depăşeşte 3 luni) de la data efectuării cumpărăturii;
3. cel mai des există o limită inferioară pentru valoarea mărfii procurate.

De fapt, pot fi destinse 3 faze prin care trece un nerezident pentru a beneficia de restituirea TVA: etapa de procurare, etapa de părăsire a ţării şi etapa restituirii sumei TVA.

Etapa de procurare

Odată ce bunurile au fost procurate într-un magazin aparţinând sistemul european de Tax-free Shopping, vânzătorul eliberează un cec Tax-free, care trebuie să conţină foarte citeţ numele cumpărătorului, date personale din paşaportul acestuia (numărul de identitate, adresa de reşedinţă etc.). La cec se anexează bonul de casă, iar marfa procurată se pune într-o pungă specială care se sigilează.

Etapa de părăsire a ţării

La plecare, cecul tax-free, paşaportul şi marfa se înmînează vameşului pentru ca acesta să aplice ştampila pe cec. În cazul în care bunul a fost procurat din Uniunea Europeană, ştampila se aplică la părăsirea ultimii ţări din cadrul Uniunii Europene. Aici merită a fi atrasă atenţia asupra faptului că în unele ţări există un termen restrictiv care nu trebuie depăşit din momentul procurării bunului. Bunul procurat trebuie să fie în stare intactă în momentul în care este scos de pe teritoriul ţării în care acesta a fost procurat.

Etapa restituirii sumei TVA

Restituirea TVA se realizează prin una din cele 3 modalităţi: fie în vamă (înaintea sau după trecerea puctului de control, după caz), fie la restituirea în patrie (în una din băncile partenere a companiilor ce oferă servicii de tax-free), fie prin expedierea unei scrisori recomandare cu tax-free cecul sigilat de vamă, copia paşaportului şi datele din contul bancar unde urmează a fi transferate sumele TVA retituite. În unele situaţii poate fi solicitată şi viza de călătorie în calitate de document confirmativ. De fapt, mai este o modalitate de restituire a TVA achitate în altă ţară. În cazul în carepersoana fizică se reîntoarce în ţara unde a făcut cumpărătura pînă la scadenţa acesteia (de obicei, trei luni din momentul procurării), aceasta poate cere restituirea TVA direct în magazinul unde a realizat procurarea.

Mai multe detalii cu privire la condiţiile specifice de restituire pot fi vizualizate în anexa la lucrare.

Un caz interesant îl prezintă sistemul de restituire a TVA persoanelor fizice nerezidente practicat în România. Astfel, prin Ordinul Ministerului Economiei şi Finanţelor “Pentru aprobarea Normelor privind restituirea taxei pe valoarea adaugată cumpărătorilor, persoane fizice, care nu sunt stabiliţi în Comunitatea Europeană” [1] a fost aprobat mecanismul de restituire a TVA nerezidenţilor – persoane fizice.

Este de menţionat că spre deosebire de alte state, în România se practică un sistem de restituire destul de specific.

Restituirea taxei pe valoarea adaugată cumpărătorilor nestabiliţi în Comunitatea Europeană se efectuează de către magazinele autorizate care au efectuat vînzarea bunurilor, direct către cumpărători sau prin intermediul unor unităţi specializate în restituirea taxei pe valoarea adaugată, stabilite în România sau în alt stat membru. Magazinele nu pot efectua restituirea taxei pe valoarea adaugată decît pentru bunurile vîndute în propria unitate.

Totodată, la restituire nu se reţine un comision (ca în cazul companiilor specializate în restituirea TVA, gen Global Refund sau Prime Tax Free), iar TVA restituită se recuperează ulterior din contul bugetului de stat.

Merită a fi menţionat că magazinele autorizate şi unităţile specializate pot restitui taxa pe valoarea adăugată cumpărătorilor nestabiliţi în Comunitatea Europeană în numerar, prin mandat poştal sau prin transfer bancar într-un cont indicat de cumpărător.

Astfel, principalele deosebiri faţă de sistemele tradiţionale de restituire a TVA ar fi următoarele:

–          nu implică obligatoriu prezenţa unui operator specializat pe restituirea TVA nerezidenţilor persoane fizice;

–          se prezintă drept un sistem simplu din punct de vedere al administrării fiscale;

–          ar putea crea incomodităţi şi costuri suplimentare solicitantului restituirii (legate de serviciile poştale);

–          oferă solicitantului o valoare a TVA mai apropiată faţă de valoarea real solicitată, din cauza lipsei comisioanelor (spre deosebire de companiile specializate care reţin un comision de circa 5%).

În rezultatul efectuării trecerii în revistă de mai sus, apare întrebarea cu privire la necesitatea implementării unui astfel de mecanism în Republica Moldova şi modalitatea prin care acesta urmează a fi implementat, la nevoie.

Republica Moldova

La moment, în Republica Moldova nu există bază normativă ce ar reglementa operaţiunile de restituire a TVA nerezidenţilor persoane fizice care procură mărfuri pe teritoriul ţării.

Neprivind la asta, există, totuşi, oferirea serviciilor de restituire a TVA pentru bunurile procurate în alte ţări prin intermediul Băncii Comerciale Moldindconbank SA [4] şi a companiei transnaţionale specializate pe restituirea TVA – Global Blue Refund [3].

Procedura este una simplă [5]:

1. Se efectuează cumpărături în magazinele cu logotipul Tax Free Shopping al companiei Global Blue Refund. La cerere, vânzătorul va elibera pe numele solicitantului cecul Global Blue Refund. Pentru completarea cecului se prezintă paşaportul, deoarece unele date (numărul paşaportului, numele) se înscriu pe cec. Cecurile de casă trebuie să fie anexate la cecul Global Blue Refund. În centrele comerciale mari, de regulă, sunt amenajate birouri destinate eliberării cecurilor.
2. La ieşirea din ţara, în care au fost procurate mărfurile sau la ieşirea din spaţiul Uniunii Europene, se prezintă cecul Global Blue Refund, paşaportul şi cumpărăturile angajaţilor serviciului vamal pentru aplicarea ştampilei confirmătoare pe cec.
3. Sumele TVA spre restituire se încasează în birourile speciale Tax/Cash Refund la sediul filialei „Centru” a BC “Moldindconbank” S.A. – agent exclusiv al companiei Global Blue  Refund în Republica Moldova.

Astfel, pentru cetăţenii republicii care efectuează cumpărături peste hotarele ţării există un sistem de restituire. Apare întrebarea: cît este de oportun introducerea unui astfel de sistem de restituire a TVA persoanelor fizice nerezidente ce fac cumpărături pe teritoriul ţării?

Dintr-un punct de vedere (cel pozitiv) introducerea unor mecanisme fiscale noi, promovate în alte ţări (în special în Uniunea Europeană) este privită întotdeauna drept o posibilitate de perfecţionare a sistemului fiscal existent.

Totodată, această normă ar putea contribui la sporirea credibilităţii statului ca  o structură cointeresată în promovarea turismului şi a exportului şi o structură stabilă şi consecventă în acţiunile sale de protejare a intereselor atît a cetăţenilor, cît şi a nerezidenţilor.

Pe de altă parte, introducerea unui astfel de sistem ar genera costuri suplimentare de popularizare, instruire şi implementare. În afară de aceasta, guvernanţii ar trebui să dea prioritate anumitor centre comerciale, clienţii cărora vor beneficia de astfel de servicii, ceea ce ar putea fi interpretat drept favorizare şi ar putea prejudicia imaginea statului drept un promovator al principiilor pieţii libere.

Pe lîngă acestea, apare problema operatorului care va efectua această restituire: fie acesta va fi una din cele două companii transnaţionale specializate – Global Refund sau Premier Tax Free [7] – sau se va oferi această posibilitate unei companii locale.

Astfel, în rezultatul cercetării efectuate, autorul a identificat următoarele concluzii şi propuneri:

1. Implementarea sistemului tax-free este o posibilitate excelentă de promovare a imaginii statului drept o structură credibilă şi consecventă atît în ochii cetăţenilor ţării, cît şi a altor state.
2. Autorul consideră că restituirea TVA persoanelor fizice nerezidente urmează a fi realizată, în primă fază, în exclusivitate pentru bunurile fabricate în Republica Moldova – fapt ce ar contribui, totodată, la stimularea producţiei autohtone şi a exportului acesteia. Respectiv, restituirea TVA urmează a fi efectuată doar de către centrele comerciale ce comercializează producţie de fabricaţie autohtonă – fapt ce va contribui la excluderea efectului de favorizare a unor anumite lanţuri de centre comerciale. Totodată ar trebui să existe anumite restricţii în ceea ce ţine de valoarea minimă a bunurilor procurate şi tipul acestora. Ţările Uniunii Europene practică scutirea de tax-free a produselor accizabile. Pentru Republica Moldova, unde producerea băuturilor alcoolice reprezintă una din ramurile esenţiale ale industriei, ar trebui permisă şi restituirea TVA  la băuturile alcoolice şi a produselor de tutun de fabricaţie moldovenească, cu condiţia stabilirii plafonului minim de 175 euro (după exemplul României [1]);
3. Pentru simplificarea sistemului de restituire a TVA persoanelor fizice nerezidente, autorul consideră oportună preluarea practicii României (restituirea TVA nemijlocit de centrul comercial care a comercializat produsul cu compensarea ulterioară a statului a TVA astfel achitată) fără implicarea companiilor internaţionale. Acest fapt ar putea contribui la o mai bună monitorizare a mijloacelor financiare restituite de la bugetul de stat şi ar scuti de cheltuieli suplimentare legate de tranzacţionare cu companiile transnaţionale sau naţionale (alegerea uneia);
4. Posibila perioadă de implementare urmează a fi stabilită la cel puţin o jumătate de an după publicarea actului legislativ care ar viza aceste tranzacţii. Acest fapt este dictat de necesitatea promovării prevederilor în cauză prin intermediul misiunilor diplomatice ale Republicii Moldova în alte ţări.

 

Bibliografie

1. Ordinul Ministerului Economiei şi Finanţelor României nr. 1692/2007 din 19 octombrie 2007 “Pentru aprobarea Normelor privind restituirea taxei pe valoarea adăugată cumpărătorilor, persoane fizice, care nu sunt stabiliţi în Comunitatea Europeană”;

http://codfiscal.money.ro/omef-16922007-restituirea-tva-persoanelor-fizice-nestabilite-in-ce/

2. http://ec.europa.eu/taxation_customs/taxinv/welcome.do
3. http://www.global-blue.com/
4. http://www.moldindconbank.com/
5. http://www.moldindconbank.com/cecuri-persoane-fizice/cecuri-tax-free/
6. http://www.moldindconbank.com/cecuri-persoane-fizice/lista-tarilor-ramburseaza/
7. http://www.premiertaxfree.com/
8. http://ro.wikipedia.org/wiki/Taxa_pe_valoarea_ad%C4%83ugat%C4%83

УСОВЕРШЕНСТВОВАНИЕ НАЛОГОВОГО АДМИНИСТРИРОВАНИЯ: НАЛОГОВЫЕ ПРОЦЕДУРЫ

Налоговые процедуры являются основой деятельности налоговых служб, так как в исполнении положений налоговой политики, налоговые органы руководствуются общими и внутренними положениями, утвержденными как налоговыми органами, так и вышестоящими органами. Нередко описание налоговых процедур приводится в обобщенном виде, либо отсутствует вовсе. Данный факт приводит к различию в подходах в администрировании налоговых процедур в зависимости от степени понимания и честности лиц, на которых была возложена ответственность за реализацию данной процедуры. Нередко даже самые простые процедуры (к примеру, выписка справки об отсутствии обязательств), могут быть совершены инспекторами из разных территориальных служб (и даже инспекторами одной службы) по разному, что ставит под вопрос слаженность и единообразие подходов в налоговом администрировании. Кроме этого, физические и юридические лица вынуждены зависеть от правильного восприятия, а порой и настроения налогового инспектора что, по сути, не является профессиональным и стабильным подходом.

Для разрешения вышеуказанных проблем и в целях достижения основной цели налоговой службы – увеличения поступлений в бюджет путём повышения уровня добровольного исполнения налоговых обязательств – стоит обратить особое внимание на администрирование процедур, в частности, на обобщение, описание, мониторинг и контроль налоговых процедур.

Нередко возникает ситуация, в которой, к примеру, для регистрации в качестве плательщика налога на добавленную стоимость (НДС), в одной территориальном подразделении налоговой инспекции запрашивается представление около 9 разных документов, а в таких же целях другое подразделение запрашивает представление 20 документов, в том числе и девяти из первого случая. Другим показательным примером являются использованные при контроле процедуры, которые различаются не только между различными подразделениями, но, в некоторых случаях, между различными инспекторами.  Это способствует деятельности как нечистых на руку налоговых инспекторов, так и налогоплательщиков,  уклоняющихся от уплаты налогов.

Изучив опыт европейских стран, можно прийти к выводу о присутствии общего знаменателя – применяется обобщение и описание налоговых процедур, хотя подходы к этому различны. В некоторых странах таких, как, к примеру, Молдова и Украина общие процедуры расписаны в Налоговом кодексе и во вспомогательных нормативных актах.  С другой стороны, в некоторых странах применяется альтернативный подход – к примеру, во Франции, Румынии, Болгарии описание процедур содержится в специальных процессуальных налоговых кодексах. Третий подход предусматривает разработку очень детального процессуального руководства, содержащего тщательное описание процессов, начиная с момента подачи заявления и заканчивая инструкциями по контролю исполнения данной процедуры (Голландия, Дания). Данные руководства не доступны рядовым пользователям и разрабатываются исключительно для внутреннего использования.

Недостаток первых двух подходов состоит в том, что процедуры описываются недостаточно детально, предоставляя инспектору право действовать по своему усмотрению. Недостаток третьего подхода состоит в недостаточной прозрачности процедур – что так же предоставляет инспектору право действовать по своему усмотрению. 

Начиная с 2011 года, в Республике Молдова были сделаны первые шаги по унификации налоговых процедур, которые на данном этапе, затронули лишь администрирование НДС. Приказом Главной государственной налоговой инспекции обобщенные процедуры стали обязательны для применения, в качестве пробной программы,  сначала в муниципии Кишинэу, где сконцентрировано свыше 60% всех налогоплательщиков, а впоследствии – и на территории всей страны. Хотя принятие данного приказа и стало очень важным шагом для упрощения налогового администрирования, его текст имеет общий характер, без детального перечисления всех этапов и сроков исполнения.

По мнению авторов, верный (как для государства, так и для налогоплательщиков) подход состоит в составлении детального описания всех налоговых процедур, включая и внутренние инструменты контроля исполнения данных процедур, которые будут предназначены исключительно для внутреннего использования. В то же время, очень важно довести до сведения налогоплательщиков эти процедуры, за исключением тех частей, которые предназначаются только для работников налоговой службы. В качестве примера могут служить процедуры, связанные с перекрестными проверками правильности представленной налогоплательщиками информации с  использованием специального программного обеспечения. Другим подобным примером являются действия, которые должны быть совершены налоговым органом, к примеру, с момента принятия заявления о возмещении подоходного налога и вплоть до момента непосредственного возмещения вышеуказанного налога.

Для удобства, проиллюстрируем необходимость разработки процессуального налогового руководства  примером.

К примеру, рассмотрим процесс возврата НДС налогоплательщику. Первоначально, исходя из имеющегося законодательства, разрабатывается поэтапное описание каждого процесса. Допустим, общий процесс начинается с представления заявления о возврате НДС. Необходимо описать, кто уполномочен приёмом данного заявления (1) и процесс обращения к руководству, в случае некорректного поведения ответственного лица (2), либо отсутствия данного лица по причине болезни (3), либо отказа от обслуживания налогоплательщика по причине конфликта интересов (4). Кроме этого, описываются действия налогового инспектора по приему данного заявления: получает заявление и ставит подпись подтверждающую приём (5), проверяет присутствие всех подтверждающих документов, исхода из ранее разработанных процедур перекрестных проверок (6), складывает заявление в стопку, которую в конце дня передаёт информационному отделу для ввода в общую базу по процедуре ввода (7) и.т.д.. Таким образом, простое, казалось бы, действие приема заявление нуждается в описании минимум шести процедур. Из этих процедур, в процессуальном налоговом руководстве налогоплательщика будут описаны только первые пять процесса, а последующие два предназначены исключительно для применения работниками налоговой службы.

Таким образом, общая модель внедрения процесса может быть отражена следующим образом (График 1):

График 1 Модель внедрения процесса

 

Модель разработки и внедрения процессуального налогового руководства (которое является единым описанием всех налоговых процессов) формируется следующим образом:

1. Проявление профессиональной (а иногда и политической воли) для инициации процесса;
2. Тщательное изучение имеющихся налоговых процессов, а при необходимости, и пересмотр данных процессов с целью усовершенствования налогового администрирования, основываясь на международном опыте и национальных особенностях;
3.  Детальное описание каждого процесса;
4. Выявление рисков, связанных с данными процессами, которые могли бы повлиять на последовательность и правильность исполнения налоговых процедур;
5. Описание данных рисков и методов их выявления и искоренения.

 Риски могут быть связаны непосредственно с процессами, а могут быть связаны и с налоговыми инспекторами, отвечающими за правильное выполнение данных процессов.

В первом случае, при необходимости, процессы пересматриваются, а данные изменения доводятся до сведения инспекторов и налогоплательщиков.

Во втором случае, для начала, стоит определить причину ошибки – послужило ли причиной непонимание процесса сотрудниками налоговой инспекции, либо были предприняты попытки манипулирования данным процессом. В первом случае проблема решается проведением дополнительного инструктажа, пересмотром руководства с целью использования менее сложных логических конструкций и другими методами. Во втором случае следует инициировать расследование с принятием соответствующих мер.

Руководства, содержащие процессуальные налоговые нормы должны быть детальными, постоянно актуализируемыми, с тщательным описанием каждого шага процедур и описанием взаимного влияния процедур.

Детальное описание налоговых процедур способствует униформизации подхода к администрировании данных процедур, что, в свою очередь, облегчает процесс увеличения поступлений в бюджет путём повышения уровня добровольного исполнения налоговых обязательств.

 

1. Cod de Procedură Fiscală al României. Доступен по адресу:

 http://www.antievaziune.ro/legi/cod_procedura_fiscala.pdf

1. Livre des Procedures Fiscales du France. Доступен по адресу:

http://ec.europa.eu/taxation_customs/resources/documents/common/publications/studies/ir_dir_fr_en.pdf

1. Tax Procedure Act of the Republic of Bulgaria. Доступен по адресу:

                http://unpan1.un.org/intradoc/groups/public/documents/UNTC/UNPAN016433.pdf

1. Налоговый кодекс Республики Молдова. Доступен по адресу:  http://www.fisc.md/ru/lege/fiscrm/
2. Налоговый кодекс Российской Федерации. Доступен по адресу:  http://base.garant.ru/10900200/
3. Налоговый кодекс Украины. Доступен по адресу: http://pravoved.in.ua/section-kodeks/184-newnku.html

 

THE MODEL OF REFORMING TAX ADMINISTRATION IN EMERGING COUNTRIES

 

 

The art of taxation consists in so plucking the goose as to obtain

the largest amount of feathers with the least amount of hissing.

Jean-Baptiste Colbert

Over the past century, the level of taxation in developed countries rose for two main reasons. First reason is because of the demand for more of public spending, and thus for more taxes, increased, due to the democratization of these countries. Second reason is the potential supply of taxes became much more elastic due to the structural changes in the economy. However, in economically emerging countries the process differed significantly. While many of them experienced a process of democratization and number of voters sharply increased, thus boosting the demand for public services, the structures of their economies did not change significantly, or as rapidly. The emerging countries have retained a large proportion of informality in their economies, so there were fewer large companies and fewer workers involved in economies. In these economies, the share of wages in the national income was much lower than in the developed countries (with some exception which just confirm the rule) as it is shown in Table 1.

Table 1 Fundamental indicators connecting with taxes in emerging and developed countries, 2011

Country	Tax revenue as percentage of GDP	World Bank’s Doing Business Report
		Overall Rank	Total Tax Rate Rank	Payments (number per year)	Time            (hours per year)	Total tax rate (% profit)
Australia	30.8	52	133	11	109	47.7
Austria	43.4	78	147	14	170	53.1
Brazil	34.4	150	168	9	2,600	67.1
Canada	32.2	11	39	8	131	28.8
China	17.0	121	161	7	398	63.5
Czech Republic	36.3	117	137	8	557	49.1
Denmark	49.0	15	33	10	135	27.5
Egypt, Arab Rep.	15.8	145	111	29	433	43.6
Finland	43.6	21	92	8	93	39.0
Hong Kong SAR, China	13.0	3	23	3	80	23.0
Hungary	37.3	114	143	13	277	52.4
India	17.7	147	156	33	254	61.8
Ireland	30.8	5	31	8	76	26.3
Japan	28.3	119	138	14	330	49.1
Kazakhstan	26.8	17	41	7	188	28.6
Mauritius	19.0	9	26	7	161	25.0
Moldova	33.8	109	47	48	228	31.3
Netherlands	39.8	34	96	9	127	40.5
Norway	43.6	19	104	4	87	41.6
Poland	33.8	127	112	29	296	43.6
Russian Federation	36.9	102	132	9	290	46.9
Singapore	14.2	4	32	5	84	27.1
Sweden	47.9	44	146	4	122	52.8
Turkey	32.5	75	102	15	223	41.1
United Kingdom	39.0	18	82	8	110	37.3
United States	26.9	69	131	11	187	46.7

As it was previously shown, the private sector plays an essential role in contributing to economic growth and prosperity including paying and generating taxes. On average, around the world, the Price Waterhouse Coopers’ case study company (6) makes 28.5 tax payments in a year, takes 277 hours to comply with its tax affairs and has a tax cost of 44.8% of its commercial profit. As for emerging countries, as it is shown in Table 1, time for fulfilling tax reports are much higher (Brazil, Czech Republic, Egypt and so on), while in developed countries this indicator shows much lower results (Ireland, Finland, Singapore and so on). Number of payments is tending to be lower in the developed countries and higher in the emerging countries, but these countries tend to reduce this indicator in their own countries.

Today, emerging countries are facing many common tax challenges, like: (a) dealing with sectors that are ‘hard-to-tax’, especially where administrative capacity and compliance habits are weak; (b) weak revenue administration, low taxpayer morale, and poor governance; (c) shallow use of financial institutions, a valuable source of tax-relevant information. Other challenges which should be mentioned are inexistence (or just partial existence) of feasible benchmarking system, the risk of management model and adequate tax services delivered to the taxpayers.

It is worth noting that in the past twenty-twenty five years, many developed countries, are facing their own challenges, which are not much different from the challenges that are faced by the emerging countries now. In this report, I will refer to Ireland and Sweden as an example.

Ireland implemented a series of reforms in the tax administration system dealing primarily with debt management (arrears good collecting for increasing compliance level), implementation of IT technologies in providing tax services to taxpayers and performance measuring techniques. In Ireland, debts are classified depending on the amount of arrears, time, degree of compliance, the sector of economy and so forth. The system selects the taxpayer, that has any debt, and tax officers immediately start working directly with this taxpayer. Their enforcement procedures (The Sheriff, Court Process, Enforcement of Court Judgments, and Enforcement Attachment) are highly recommended by IMF experts as best practice to be used in the debt management.

As about the Irish IT system, the taxpayers have their own file in which is indicated all the relevant information about the taxpayer: general information, the amount of collected duties and debts (with all the history up to the moment of verification), all the phone calls and letters which were made and sent by the taxpayer – the procedure which are very useful for tax servants which are dealing with taxpayers, as well as for tax auditors.

From the other hand, Sweden has not predominantly focused on debt management, but instead concentrated on managing and improving tax compliance through risk management, analyzing of compliance behavior of different type of taxpayers, elaborating proper strategies and evaluating the outcome. The major principle is: “Right from the start” and it shows very well approaches that are taken in Sweden.

As well as Denmark and Netherlands, Sweden started  by  using  IT technologies for receiving, stocking and analyzing taxpayers’ information in a second part of ‘80^th, which is much earlier than in the rest of European countries which is probably due to such impressive performance in receiving tax e-declarations (more than 80% of all the declaration).

It is my suggestion that every country should examine all the possibilities of reforming their tax administration system and it is extremely important for emerging countries despite of all the challenges

The main objectives of tax reforms that were made in some well-known emerging countries are the same. For example, some of the goals of the reforms of Chinese tax system in 1994 includes simplification and standardization of tax system and strengthening tax collection and administration management, which is the same with the goals of Russian tax system reform.

There were formulated a lot by tax reform models, the best grounded in the theory is the optimal tax reform model (formulated by Ahmad and Stern), the Harberger tax model and supply-side tax model.

I have developed a new conceptual model of tax reform, which is more focused on tax administration, than on reforming taxes. .

The model of interaction between the inputs, processes, and outcomes that are involved in the tax administration is called Tax Administration Reform Model (TARM) (fig.1).

The main ideas of this model are:

A)    Reviewing the inputs (resources): human and financial resources, equipment (IT), internal laws, internal and international practice.

Human resources are very important part of tax administration system which should be evaluated and trained in proper way. Financial resources should be evaluated and should be taken into consideration in every further decision connecting it with tax administration. IT sector has  an important role  in  every reform of 21^th century and reviewing of IT resources is important for estimation of IT needs. Like Bird’s Polar Star (8), international practice should be examined more as a reference than a rule. It should be taken into consideration and compared with internal experience and internal legal framework for better understanding of national resources and international direction of development.

B)    Performing risk analysis before and after business processes by taking into consideration the results of this analysis in formulating strategic and operational objectives.

The risk analysis should be done before the implementation of any business processes and it should not matter that it is taken from the international practice it has been tested in some developed countries successfully or it is a new business process which can lead to unpredictable results. Furthermore, it is important to perform risk analysis before implementation of business process and to face the situation when this process will show good or bad results.

C)    Examining processes: business processes which are made for better implementing tax regulations.

The basic tax administration processes are connecting with: registration, collection, auditing of taxes, appealing tax authority decision, services which are provided to taxpayer. It is important to have very detailed description of every procedure from this business processes: how something should be done, by whom, in which time, who should audit right implementation of process and how this process could be changed by necessity. It is also very important to change approaches in providing tax services: from policeman who try to coach a robber to the partner in right paying taxes (as it was shown in Sweden experience – “Right from the start”).

D)    Evaluating outcomes in a right way: the proper system of benchmarking to perform the estimation of compliance level on taxpayers.

The World Bank proposed that tax administration performance should be evaluated with regard to the three requirements: effectiveness, efficiency and equity. As a result, the performance measures should: embody characteristics of quantity, quality, and timeliness, be measurable and be verifiable. It is also important to evaluate other two indicators: tax evasion and corruption, which has significant impact on evaluation of tax administration effectiveness which is made by the society.

Fig.1. Tax administration reform model (TARM)

 

Tax management is not different from any other kind of management. Its managers are entrusted with the responsibility of ensuring that adequate measures and systems are put in place to guarantee that the Government collects taxes due to the State laws by taxpayers.

Tax reform is never easy because in the short run, it is almost always a zero-sum game. It always has to face strong vested interests that oppose it. To have a better chance of success, tax reform must be taken into account including the domestic conditions of a country, the political, the administrative aspects, cultural, and structural ones. In tax reforms, the pursuit of the best practices often tends to be the enemy of the good.

            Furthermore, requirements for major reforms to developing country’s tax administration are similar to other public sector reforms. Major changes require the political support of the Government. Only marginal improvements can be made without such support.

Respectively, it seems that it is very important to reform tax administration systems of emerging countries in order to guarantee sustainable growth of GDP and the share of tax in GDP, in order to provide funds to the faster modernization of whole society, through rising expenditures in the economy’s strategic sectors. On the other hand, reforming of tax administration (especially through the modernization of business processes and taxpayers’ services) will provide a better connection between taxpayers and tax authority, which will be transformed in easier working for taxpayers and good compliance level.

REFERENCES:

1. Baurer, Lewis I. (2005) Tax Administrations and Small and Medium Enterprises (SMEs) in Developing Countries Consultant Small and Medium Enterprise

http://www.itdweb.org/smeconference/documents/4%20world%20bank.pdf, accessed 9 August 2012.

1. Caribbean Community Secretariat. Tax Administration in Developing Countries: Management in an Uncertain Environment

http://www.caricom.org/jsp/community/cota/general_assembly/17cota_tax_admin_dev_countries.pdf, accessed 6 August 2012..

1. Cottarelli, Carlo (2011) Revenue Mobilization in Developing Countries

http://www.imf.org/external/np/pp/eng/2011/030811.pdf, accessed 7 August 2012.

1. Crandall, William (2010) Revenue Administration: Performance Measurement in Tax Administration http://www.imf.org/external/pubs/ft/tnm/2010/tnm1011.pdf, accessed 9 August 2012.
2. Mansor, Muzainah Performance management for a tax administration: integrating organizational diagnosis to achieve systemic congruence

http://law.bepress.com/cgi/viewcontent.cgi?article=1251&context=unswwps, accessed 3 October 2011.

1. PriceWaterhouseCoopers (2012) Paying Taxes 2012. The global picture http://www.doingbusiness.org/reports/thematic-reports/paying-taxes/, accessed on  7 August 2012;
2. Rao, Govinda M. (2000) Tax reform in India: achievements and challenges. Asia-Pacific Development Journal Vol. 7, No. 2: 59-74.
3. Tanzi, Vito. Enhancing the Fiscal Capacity of Developing Countries through Domestic Action and International Cooperation.

http://www.g24.org/TGM/Enhancing%20Fiscal%20Capacity%20of%20Dev%20Countries_Tanzi.pdf,  accessed 2 august 2012.

1. Vazquez-Caro, Jaime,& Bird, Richard M. (2011) Benchmarking Tax Administrations in Developing Countries: A Systemic Approach,

http://aysps.gsu.edu/isp/files/ispwp1104.pdf, accessed 5 August 2012.

1. Xuedan, Zhang. Study on tax system reform in China

http://www.econ.hit-u.ac.jp/~kokyo/sympo-feb08/PDF/tax%20reform%20in%20china.pdf, accessed 7 January  2012.

1. Консалтинговая группа Центр фискальной политики (2002) Десятилетие налоговой реформы в России: итоги и перспективы

http://www.google.md/url?sa=t&rct=j&q=%D0%BD%D0%B0%D0%BB%D0%BE%D0%B3%D0%BE%D0%B2%D0%B0%D1%8F+%D1%80%D0%B5%D1%84%D0%BE%D1%80%D0%BC%D0%B0+%D0%B2+%D1%80%D0%BE%D1%81%D1%81%D0%B8%D0%B8&source=web&cd=13&ved=0CC8QFjACOAo&url=http://www.fpcenter.ru/common/data/pub/files/articles/1837/Petrozavodsk.ppt&ei=SBkdT4jUD4eA-wbV29TDCg&usg=AFQjCNHsxci4dSjh3wzS80z4NguU8gzJJQ, accessed 8 January  2012.

1. 2012 Index of Economic Freedom (2012) http://www.heritage.org/index/ranking.aspx, accessed  30 March 2012.

ANALIZA FINANŢĂRII SFEREI ŞTIINŢEI ŞI INOVĂRII

          GENERAL

Activităţile ştiinţifice şi cele inovaţionale constituie, în condiţiile contemporane, cea mai importantă forţă motrice a creşterii economice, ceea ce necesită integrarea ştiinţei cu producerea, pretutindeni în lume, ştiinţa este condusă de ministere, departamente, agenţii, comitete, adică de organe publice centrale.

Oamenii noştri de afaceri, ca peste tot în lume, reacţionează foarte pozitiv la toate inovaţiile ce ar putea să le sporească profiturile, să le reducă din cheltuieli şi să le îmbunătăţească semnificativ calitatea produselor şi serviciilor. Cauza reală a faptului că businessul nu bătătoreşte cărarea spre AŞM[1] este alta: calitatea joasă şi lipsa de actualitate a rezultatelor activităţii Academiei, incapacitatea acesteia de a organiza implementarea rezultatelor sale în practică, lipsa unor mecanisme de absorbţie din alte ţări şi de adaptare la condiţiile RM a inovaţiilor tehnologice avansate şi a metodelor performante de management.

În Programul de activitate a Guvernului învestit pe 25 septembrie 2009 – „Integrarea Europeană: Libertate, Democraţie, Bunăstare” -, la compartimentul „Învăţămîntul superior şi cercetarea”, este inclus obiectivul de „Reorientarea politicilor academice în domeniul ştiinţific şi inovaţional spre creşterea capacităţii şi competitivităţii sistemului de cercetare şi inovare în baza transferului tehnologic şi în conformitate cu conceptul economiei bazate pe cunoaştere”.

         ASPECT INTERNAŢIONAL

Ştiinţa, cercetarea şi dezvoltarea tehnologicã ajutã la crearea de locuri de muncã, prosperitate şi creşterea calităţii vieţii. Obiectivul politicii de cercetare a Uniunii Europene este „organizarea cooperãrii la diferite nivele, coordonarea politicilor naţionale şi europene, încurajarea formãrii unor reţele de echipe de cercetare şi creşterea mobilitãţilor indivizilor şi ideilor astfel încît sã se îmbunãtãţeascã competitivitatea”.

Dacă la reuniunea de la Lisabona din anul 2000 s-a stabilit strategia europeană prin care Uniunea Europeană să se transforme într-un spaţiu economic bazat pe cunoaştere, cel mai dinamic şi mai competitiv de pe planetă, ulterior au apărut o serie de comunicări ale Comisiei Europene sau de rezoluţii ale Parlamentului European care au adus precizări suplimentare, printre care şi solicitarea stabilită de Consiliul European ţinut la Barcelona în anul 2002, ca pînă în anul 2010 ţările membre să asigure alocarea de 3% din PIB pentru cheltuieli de cercetare (ţinta Barcelona).

În conformitate cu revista „Ştiinţa şi tehnica”, compararea cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare din UE şi SUA demonstrează o diferenţă substanţială care se măreşte cu rapiditate, atît în valori absolute, cît şi relative din PIB. Aceasta diferenţă a atins 124 milioane euro în 2000 şi s-a dublat începînd cu anul 1994. Intensitatea cercetării-dezvoltării, masurată sub forma de procente din PIB alocate pentru cheltuieli în sistem, a stagnat în UE în aceşti ultimi ani la aproximativ 1,9%, în timp ce în SUA a crescut constant ajungînd de la 2,4% în 1994, la 2,7% în 2000. Există două cauze majore care au generat diferentele menţionate:

• finanţarea cercetării de către întreprinderi;
• finanţarea de la buget a cercetării din întreprinderi.

Esenta acestei diferenţe (de peste 80%) dintre SUA şi Europa şi a menţinerii ei în aceşti ultimi ani este imputabilă, în principal, unei finanţări inferioare din partea întreprinderilor comunitare faţă de cele americane. În privinta finanţării de la buget, guvernul american alocă aproape o treime din finanţarea pe care o acordă cercetării pentru sprijinirea cercetării din întreprinderi, în timp ce în UE finanţarea publică a întreprinderilor reprezintă doar o jumatate din suma alocată de SUA (16%).

Cercetarea europeanã a început în 1956[2] cu Tratatul Euratom şi a fost concentratã iniţial pe ştiinţa nuclearã. Expansiunea cercetãrii la nivel european a fost înceatã, deşi în 1980 a fost stabilit deja primul program cadru de cercetare şi dezvoltare tehnologicã Esprit pentru perioada 1984 – 1994. Din 1984, alte şase programe cadru au încurajat eforturile cercetãrii şi cooperãrii europene. Cel din urmã, al şaptelea Program Cadru pentru Cercetare se desfãşoarã din 2007 pînã în 2013 şi este creat în mod specific pentru creştere economicã şi crearea de locuri de muncã.

Astãzi, UE conduce pe plan mondial în privinţa multor tehnologii, dar întîmpinã multe provocãri nu numai din partea competitorilor tradiţionali ca Statele Unite şi Japonia, dar şi din partea economiilor în creştere din China, India şi Brazilia.

Deşi activitatea de cercetare este unul din punctele prioritare pe agenda de politicã a Europei, a durat ceva timp pînã cînd s-a primit finanţare adecvatã pentru ştiinţã şi cercetare. Conform Eurostat, în ultimii ani finaţarea pentru cercetare şi dezvoltare s-a situat la 1,9% din produsul intern brut în Europa faţã de 2,7% în Statele Unite şi 3,2% în Japonia. China a atins pragul de 1,3% în 2005. În cadrul UE, variaţiile dintre Statele Membre rãmîn suficient de mari, cu Suedia şi Finlanda care investesc în cercetare peste 3,5% din produsul lor intern brut şi Cipru şi România, care acordã doar 0,4%. Cînd se cuantificã performanţa în privinţa inovaţiei, totuşi, EU a reuşit încet sã reducã diferenţa faţã de Statele Unite în ultimii cinci ani (vezi European Innovation Scoreboard 2006. Finlanda, Suedia, Danemarca şi Germania au fost numite leaderi în inovaţie nu numai între Statele Membre ale UE, dar şi global, performînd mult mai bine şi investind mult mai mult decît media în domeniul inovaţiei. Obiectivul UE este sã aducã cercetarea şi investiţiile în dezvoltare la o medie de 3% din produsul intern brut pînã în 2010, ca parte a strategiei Lisabona a Uniunii pentru Creştere Economicã şi Competitivitate.

         România[3]  

Din analiza dlor Acad. Paun Ion Otiman şi a Dr. Aurel Pisoschi, făcută pentru Revista “Ştiinţa şi tehnica”, rezultă că situaţia României este una relativ dramatică, avînd în prezent o finanţare de la buget a cercetării de cca 0,2%, fiind greu de prevăzut un termen de atingere a ţintelor propuse de U.E. Cu alte cuvinte, România trebuie să asigure o creştere anuală a fondurilor bugetare de cca 40% faţă de anul anterior.

Numărul total de cercetători (echivalent norma întreagă) a scăzut an de an, ajungînd în anul 2002 la 24.636, din care atestaţi numai 8513. Conform Anuarului Statistic, numărul total de salariaţi din activitatea de cercetare-dezvoltare, raportat la 1.000 de persoane ocupate a fost în anul 2002 de 4,44, fata de 6,4 în anul 1997, iar numărul de cercetatori la 1.000 de persoane ocupate a fost de numai 2,96. Pe categorii de vîrstă, între 40 şi 60 de ani sunt cei mai mulţi cercetători (peste 15.000), aratînd şi o îmbătrînire evidentă a personalului din sistem. Sectorul întreprinderi are numărul cel mai mare de cercetători (10.673), urmat de sectorul guvernamental şi de cel al învăţămîntului superior (3.679). În învăţămîntul superior au fost recenzate 29.619 persoane, incluse în categoria personal didactic. Numărul de doctori din activitatea de cercetare-dezvoltare, conform aceleiaşi surse, în anul 2002 a fost de 6.428, număr considerat de către autori ca fiind foarte mic.

Producţia ştiinţifică exprimată în articole publicate la un milion de locuitori este extrem de săracă. Astfel, România este la nivelul Maltei şi la jumatate faţă de Lituania. Faţă de UE-15, numărul de articole publicate este de cca. 8 ori mai mic, iar faţă de Islanda este de peste 12 ori mai mic. O analiză bibliometrică complexă a României a fost prezentată de I. Haiduc.

         REPUBLICA MOLDOVA

În conformitate cu articolul 125 „Finanţarea activităţii din sfera ştiinţei şi inovării” din  Codul cu privire la ştiinţă şi inovare, sursele de finanţare a sferei ştiinţei şi inovării sunt: 

        Astfel, în conformitate cu Legea bugetului de stat nr. 258-XVI din 23.11.2007, finanţarea prevăzută pentru anul 2008 la compartimentul Ştiinţă şi inovare a fost în valoare de 340,4 mil. lei, la compartimentul Învăţământ – 6,5 mil. lei şi la compartimentul Investiţii capitale – 53,7 mil. lei, în total – 400,6 mil. lei, ceea ce constituie 0,7 la sută din produsul intern brut al ţării, inclusiv 25,5 mil. lei venituri din mijloacele speciale şi din Fondul naţional pentru susţinerea ştiinţei[4].

Totodată, în conformitate cu prevederile Legii bugetului de stat pentru anul 2009 , pentru „Ştiinţă şi inovare” au fost preconizate 378,6 mii lei, iar în conformitate cu prevederile Legii bugetului de stat pentru anul 2010   pentru „Ştiinţă şi inovare” sunt preconizate 341,7 mii lei.

Dintr-o simplă analiză a topului „Cele mai valoroase 10 invenţii în RM în 2009” , observăm utilitatea mică sau inexistentă a produselor inventate, neavînd multe dintre caracteristicile ce le-ar face atractive pentru o buna parte din consumatori şi/sau investitori. Descrierea detailată a acestor invenţii, şi nu numai, poate fi găsită în Biblioteca Republicană Tehnico-ştiinţifică sau la Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală (AGEPI).

Totuşi, de ce companiile (mai ales cele locale) nu vor să investească în cercetare şi inovaţii? Pentru că aceasta presupune anumite investiţii pe termen lung, iar incertitudinea succesului descoperirii ştiinţifice ii determină pe întreprinzători să opteze pentru investiţii relativ sigure, cu anumite rezultate cuantificate. O tactică folosită de investitorii străini este aducerea in Moldova a tehnologiilor deja existente, reducând, astfel, necesitatea de a investi în tehnologii noi sau invenţii. Astfel, posibilitatea de a obţine investiţii străine în RM pentru inovaţii este destul de redusă, mai ales pentru că aceste investiţii sunt orientate spre ţările cu potenţial uman înalt calificat, cu rezultate bune în domeniul cercetării şi inovaţiilor. Aici poate fi menţionată şi mobilitatea înaltă a persoanelor competente din domeniul cercetărilor şi inovaţiilor, ce preferă să activeze în ţări cu mari posibilităţi de finanţare şi nivel de trai înalt.

         CONCLUZII

În urma prezentării analizei date la Şedinţa nr.2 al Clubului de Idei Economice Alternative (IDEA)  , au fost formulate următoarele concluzii:

Clubul IDEA a ajuns la consensul că trebuie dezvoltate centre ştiinţifice şi de cercetare în cadrul universităţilor, cu atragerea celor mai experimentaţi specialişti. Astfel, va avea loc un transfer de cunoştinţe de la specialiştii în domeniu la tinerii cercetători (studenţi, masteranzi), asigurîndu-se aplicabilitatea cunoştinţelor însuşite de către studenţi şi masternazi. Experienţa acumulată în decursul a zeci de ani de către specialiştii din cadrul unor domenii ştiinţifice mai înguste va perpetua prin atragerea tinerilor specialişti în studierea acestor domenii. Astfel potenţialul intelectual al oamenilor de ştiinţă va fi întotdeauna pus la dispoziţia centrelor universitare şi a colaboratorilor lor, asigurînd o dezvoltare prodigioasă a ştiinţei în Republica Moldova. Un exemplu elocvent de funcţionare a unui astfel de sistem este MIT – Institutul de Tehnologie din Massachusetts, Statele Unite este doar una din numeroasele universităţi prestigioase din ţările dezvoltate, în cadrul cărora au fost create centre de cercetare la cel mai înalt nivel, iar inovaţiile lor sunt aplicate in practică. Astfel, potenţialul intelectual din RM (una din puţinele resurse disponibile) ar crea produse de înaltă valoare în cadrul acestor centre de cercetare din universităţi. De asemenea, se vor atinge următoarele obiective:

• Atragerea tinerilor în sfera ştiinţei şi inovaţiilor prin condiţii atractive, şi susţinerea tinerilor specialişti competenţi şi bine instruiţi. Direcţionarea unei bune părţi a investiţiilor din buget în generaţia tânără, care are acum potenţialul maxim de dezvoltare.
• Crearea unui departament în cadrul Academiei de Ştiinţe (sau altor instituţii abilitate) pentru promovarea invenţiilor şi activităţii ştiinţifice din RM atât pentru consumatorii / investitorii interni, cât şi în comunitatea străină. Mai mult, activitatea acestui departament ar include şi studii de fezabilitatea pentru identificarea invenţiilor de utilitate înaltă pentru economia RM (în industria textilă sau vinificaţie, de exemplu).
• Outsourcing ştiinţific – folosirea specialiştilor din Moldova în crearea tehnologiilor pentru tarile străine, finanţate de aceste ţări.
• Sfera ştiinţei şi inovaţiilor, ca şi celelalte sectoare din RM, are nevoie de reforme structurale, investiţii atrase şi o abordare modernă, în pas cu tendinţele globale din domeniu. Ca orice alt sector, sfera ştiinţei necesită strategie, planificare, organizare, promovare a produselor şi rezultate practice, corelate la direcţiile prioritare de dezvoltare.
• Modificarea conceptului de studii liceale dintr-unul pur teoretic şi general, într-unul mult mai specializat şi aplicativ. Ca şi exemplu, studierea noţiunilor elementare din teoria economică în clasele 10-12, pentru ca ulterior, facultatea să ofere doar studii aprofundate în economie, cu un caracter aplicativ pronunţat.

---

[1] Academia de Ştiinţe a Moldovei

[2] http://www.eu4journalists.eu/index.php/dossiers/romanian/C34

[3] http://stiintasitehnica.ro/index.php?menu=8&id=138

[4] Date preluate de pe http://www.akademos.asm.md/files/%20%D0%B8%D0%B7%20Academos+1+2009%207%20FINAN%C5%A2AREA%20%C5%9EI%20VALORIFICAREA%20ALOCA%C5%A2IILOR%20BUGETARE%20%C3%8EN%20SFERA%20%C5%9ETIIN%C5%A2EI%20%C5%9EI%20INOV%C4%82RII.pdf

Analiza valorică a situaţiei actuale a sistemului de pensii în Republica Moldova

Conform Recesămîntului din 2004, în Republica Moldova (excluzînd Transnistria) se înregistrează 3.383.332 persoane, comparativ cu 4.335.360 persoane înregistrate în timpul recensămîntului din 1989. Totodată, datele statistice de la situaţia din 01.01.2008 indică prezenţa pe teritoriul Republicii Moldova a 3.572,7 mii persoane (fără Transnistria), conform estimărilor populaţia Transnistriei alcătuind 550.500 persoane sau, aproximativ, 16% din total[1].

Totodată, din numărul total al populaţiei Moldovei, 48,1% sunt bărbaţi şi 51,9% – femei. Din numărul total al populaţiei, 41,3% locuiesc în localităţile urbane, iar 58,7% în cele rurale .

 

Tabelul nr. 1

 NUMĂRUL POPULAŢIEI REPUBLICII MOLDOVA

                                                                                     (mii persoane)

	Anul 2005	Anul 2006	Anul 2007	Anul 2008
Total populatie	3599,8	3589,3	3581,1	3572,7
Masculin	1724,5	1719,3	1715,4	1718,5
Femenin	1875,3	1870	1865,7	1854,2
Urban	1491	1484,8	1478	1476,1
Rural	2108,8	2104,5	2103,1	2096,6

Sursa: Materialele seminarului „Reforma sistemului de pensii în Moldova”, iunie 2008

 

       Procesul de repartizare a pensiilor devine din ce în ce mai dificil şi din cauza îmbătrînirii populaţiei. Astfel, se observă o creştere constancă a coeficientului de îmbătrînire a populaţiei (de la 12,8% în 1990 pînă la 13,7% în 2006) .

Comparativ cu 01 ianuarie 2000, în 2008 se remarcă reducerea ponderii populaţiei tinere (de 0-14 ani) de la 23,8% la 17,6% şi creşterea ponderii celei vîrstnice (de 65 ani şi peste) de la 9,4% la 10,3% . Reducerea bruscă a natalităţii este şi el un factor ce denotă înbătrînirea populaţiei. Astfel, dacă în anul 1990 în Republica Moldo­va s-au născut 76 de mii de copii, apoi în anul 2006 – doar 34 de mii. În ansamblu, în Europa şi în CSI în anii 80-90 ai secolului trecut nata­litatea a scăzut de 2-3 ori în com­paraţie cu anii 50-60. Practic, în toate ţările europene pînă în anul 2050 se prognozează diminuarea în continuare a natalităţii[2]. Vîrsta medie a populaţiei ţării a crescut de la 32,9 ani în 1998 la 35,6 ani în 2007. De altfel, şi speranţa la viaţă la naştere s-a majorat considerabil.

Rata de dependenţă (raportul dintre populaţia ce contribuie şi populaţia ce benefeciază) este păstrat stabil în ultimii 5 ani la nivelul 2:1. Se consideră corect, adică lucrativ într-o economie ce a ales ca sistem PAYG, ca nivelul de contribuţie să fie 4:1. Astfel, în prezent, în Republica Moldova două persoane angajate plătesc pensia unui pensionar (aprox. 618 mii la număr[3]), în timp ce la începutul anilor ’90 la un pensionar reveneau şase angajaţi. Între 300.000 şi 600.000 de persoane apte de muncă lucrează, majoritatea ilegal, în afara Republicii Moldova, ceea ce pereclitează sesizabil stabilitatea actualului sistem.

În anul 1999, sistemul de asigurări sociale a trecut printr-o reformă importantă , din moment în care pensia medie pentru limita de vîrstă a crescut de la 85,3 lei în 1999 la 565,83 lei în 2007, sau aproximativ de 6,6 ori .

În acelaşi timp, valoarea minimului de existenţă pentru pensionari a crescut şi el.

În figura de mai jos este prezentată analiza comparată dintre creşterea valorii minimului de existenţă şi a pensiei medii pentru limita de vîrstă.

Totodată, rata de înlocuire între pensia medie pentru limita de vîrstă şi salariul mediu nominal pe economie denotă acel fapt că cu toate că s-a înregistrat o creştere a acestei rate de la 24,5% în 2003 la 27,4% în 2007 , aceasta este, totuşi una destul de mică şi încadrează Republica Moldova în categoria ţărilor cu una din cele mai mici rate de înlocuire , cu toate că pe mapamond există o tendinţă continuă de micşorare a ratei de înlocuire, care poate fi observată în tabelele de mai jos:

Tabelul nr. 2

 

MICŞORAREA GLOBALĂ A RATEI DE ÎNLOCUIRE

 

Ţara	Rata de înlocuire
		Anul		Anul
Republica Cehă	48,6	1996	40,7	2005
Estonia	25	1995	28,8	2005
Ungaria	57,9	1996	39,8	2005
Letonia	62,8	1994	33,1	2005
Lituania	–	–	30,9	2005
Polonia	55,4	1995	51,6	2004
Slovacia	42,5	1994	44,7	2005
Slovenia	68,7	1996	44,3	2005
Bulgaria	31	1995	42,9	2004
România	43,1	1994	27,6	2005
Croaţia	48,6	1997	32,4	2005

                                                        Sursa:  WB Working Paper, 129, 2008

Tabelul nr. 3

RATA DE ÎNLOCUIRE ÎN REPUBLICA MOLDOVA

 

Republica Moldova	Anul	Rata	Anul	Rata	Anul	Rata
	1995	44,9	2006	26,7	2007	27,4

                     Sursa: Materialele seminarului „Reforma sistemului de pensii în Moldova”, iunie 2008

             

 

---

[1] Datele valorice din acest articol în mare parte sunt preluate din raportul „Sistemul de pensii de asigurări sociale în Republica Moldova – realităţi şi perspective”, prezentat de Ministerul Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului în cadrul seminarului „Reforma sistemului de pensii în Moldova”, iunie 2008

[2] B. Şapovalov Asigurarea de pensie a vieţii – garanţie a bătrîneţii decente Fin-Consiltant 2/2008

[3] M. Cibotaru Fondurile nestatale de pensii în Republica Moldova,  „Fin-Consultant”2/2008; 

Aritmetica sistemului de pensii în Republica Moldova

Sistemul de pensii actual în Republica Moldova este organizat pe principiul solidarităţii, adică pensiile pe care le primesc pensionarii de azi se achită din contribuţiile achitate de cetăţenii care lucrează şi din transferurile de la bugetul de stat. Algoritmul sistemului de pensii e prezentat în cele ce urmează . Ecuaţia fundamentală a sistemului de pensii citat este identică cu următoarea formulă:

αWN = RM (1)

unde: R – pensii; M – numărul pensionarilor; α – valoarea medie a cotei contribuţiilor în fondul de pensii; W – salariul mediu nominal; N – numărul plătitorilor de contribuţii;

Totodată, prin raportul pensiei medii nominale (P) la salariul mediu nominal în economia naţională se determină coeficientul de substituire.

β=P/W (2)

unde: β – coeficientul mediu de substituire Pentru acest sistem de pensii, ecuaţia de bază, potrivit căreia veniturile corespund cheltuielilor, este următoarea:

αWN = βWM (3)

Prin intermediul formulelor (1), (2) şi (3) se pot deduce de asemenea alte cîteva egalităţi, utilizate frecvent la analiza sistemului de pensii. Aşadar, cuantumul cotei contribuţiilor este egal cu coeficientul mediu de substituire înmulţit cu coeficientul sistemic de dependenţă, adică raportul dintre numărul pensionarilor şi numărul plătitorilor de contribuţii:

α= β (M/N) (4)

Situaţia se schimbă, dacă există virări bugetare în fondul de pensii, cota contribuţiilor se calculează în dependenţă de indicatorul τ, care este raportul dintre virările bugetare şi cheltuielile de pensii.

Aici pot fi înregistrate 2 situaţii:

a) Fond final= Fond iniţial+transfer de la buget (în caz de deficit);

b) Fond final= Fond iniţial+transfer la buget (în caz de proficit)

Astfel, formula capătă forma:

α= β (M/N)+ τ β (M/N) (5)

care, prin substituiri matematice devine:

α= (1+τ) β (M/N) (6)

unde: τ > 0, dacă sunt virări din buget.

τ < 0, dacă fondul de pensii are proficit al veniturilor care se transferă în buget.

Pentru a stabili legătura dintre finanţele sistemului de pensii şi îmbătrînirea populaţiei, coeficientul sistemic de dependenţă se com¬pletează cu factorul γ, calculat cu ajutorul coeficientului demografic de dependenţă (M*/N*), care se determină în baza raportului dintre numărul de oameni mai mari de vîrsta de pensie (M*) şi numărul de oameni apţi de muncă (N*):

M/N = Y(M*/N*) (7)

Valoarea γ sau coeficientul de acoperire a sistemului de pensii depinde de maturitatea lui, de reglementările legale în sfera politicii pensionare, de nivelul de antrenare a populaţiei în activitatea de muncă şi de alţi factori uneori greu de cuantificat. Dacă ipoteza că relaţia (M*/N*) este constantă, la parametrii de bază, utilizaţi pentru promovarea unei politici de asigurare cu pensii sau alta, se referă: o cota contribuţiilor α, o coeficientul de substituire β, o cota virărilor bugetare, o legile care reglementează funcţionarea pieţei muncii, timpul de pensionare, ceea ce, în ultimă instanţă, îl determină parţial pe γ.

Înlocuind în formula (6) rezultatul obţinut din formula (7), vom obţine următoarea egalitate:

α =(1 + τ) β γ (M*/N*) (8)

Pornind de la egalitatea (6), se poate conchide că posibilităţile financiare ale sistemului de pensii depind esenţial de componenţa demografică a populaţiei şi de tendinţele ce se produc în ea, mai bine zis, în dinamica ei (M*/N*).

În cazul îmbătrînirii populaţiei şi, respectiv, al creşterii coeficientului demografic de dependenţă, sistemul se poate dezechilibra. Pentru restabilirea echilibrului sistemului, se poale proceda la mărirea cotei contribuţiilor şi a virărilor bugetare, la reducerea importanţei coeficienţilor de substituire şi de acoperire a sistemului de pensii.

Vom reproduce un alt indicator utilizat frecvent – rata veniturilor sistemului solidar de pensii (i) este egală cu suma ritmurilor de creştere a forţei de muncă (n) în economia naţională şi a salariului nominal (w):

i1=n+w (9)

Rata venitului (i), luînd în consideraţie ritmurile de creştere a numărului pensionarilor (m) şi virările din bugetul de stat (τ), va fi:

i2 = n + w + τ – m (10)

La analiza sistemului de pensii se folosesc ambele rate ale venitului.

Există două scheme de calculare a mărimii pensiei în sistemul solidar.

În prima, pentru calcularea mărimii pensiei se ia venitul (salariul, premiile etc.) din perioada carierei de muncă a lucrătorului sau a unei părţi din carieră, în continuare schema DB . Plătitorul contribuţiilor are dreptul la o pensie predeterminată, de obicei în funcţie de vîrstă, stagiu, mărimea ultimelor salarii.

Potrivit celei de-a doua scheme, mărimea pensiei se calculează din mărimea contribuţiilor virate, ceea ce conduce la creşterea legăturii di¬recte dintre contribuţii şi mărimea pensiei, în continuare schema DC .

De obicei, schema DC este numai de acumulare. Există, totuşi, posibilitatea de a organiza schema DC, care va permite ca legătura dintre mărimea pensiei şi contribuţii să fie mult mai strînsă fără crearea fondului, mai bine zis, păstrînd principiul solidar. Pensiile publice, achitate în Italia (1995), Letonia (1996), Suedia (1998), Polonia (1998), Federaţia Rusă (2002), se bazează pe principiul NCDA : conturi de acumulare condiţionale, de pe care contribu¬ţiile individuale ale lucrătorului se decontează în contul său individual, dar acumulări reale nu se produc. Contribuţiile se acumulează potrivit unei cote „convenţionale” de venit, de regulă, ea este egală cu ritmul de creştere a bazei naţionale de salarii. La pensionare, fondul vir¬tual acumulat se converteşte în anuitate, care depinde de durata vieţii.

Soluţii anticriză: impozitul pe venit din salariu. Analiza comparativă

“Nimic altceva nu necesită atîta înţelepciune şi minte ca determinarea acelei părţi din avere care se ia de la supuşi şi care se lasă lor”

(C.Montesqueu)

Odată cu declaraţiile dlui Vladimir Voronin, preşedinte în exerciţiu al Republicii Moldova, aferente soluţiilor anti-criză propuse, apare necesitatea studierii oportunităţii şi eficacităţii unor astfel de reforme. În special, o atenţie deosebită s-a atras studiului impozitului pe venit dn salariu.

Aspect internaţional

Sistemul de impozitare este din cele mai vechi timpuri considerat a fi un element primordial al statului, dat fiind faptul că scopul primordial al acestuia este acumularea veniturilor la buget.

În toate ţările Uniunii Europene, statul percepe un impozit pe venitul persoanelor fizice. Structura fundamentală a sistemului de impunere a veniturilor persoanelor fizice este practic asemănătoare în toate ţările Uniunii Europene. Diferenţele apar în cazul cotelor de impunere. Cotele de impunere reprezintă procentajele aplicate la sumele impozabile. Sumele obţinute de contribuabili se încadrează în tranşele de venit stabilite prin lege. În funcţie de tranşa în care se încadrează, veniturile respective se impozitează cu o anumită cotă de impunere.

Este interesant de văzut ce se întâmplă în estul Europei, întrucât ţara noastră se compară cu ţările din jurul său.

În Polonia, de exemplu, există trei tranşe de venit, cu cota maximă de impunere tot de 40%.

Tranşele de impozitare din Polonia

Tranşe de venit anual(zloţi)	În $	Cota procentuală
Până la 32.736	7.857$	19%
32.736 – 65.472	7.857-15.713$	30%
Peste 65.472	Peste 15.713$	40%

Contribuabilii persoane fizice din Bulgaria sunt supuşi unui impozit pe venit global a cărui cotă maximă de impunere este tot de 40%. Sistemul fiscal din Bulgaria are la bază acordarea unei deduceri sub forma impozitării primei tranşe de venit cu cota 0%. Grila de impozitare a veniturilor este următoarea:

Tranşele de impozitare din Bulgaria

Tranşe de venit anual( leva)	Cota procentuală
Până la 960	0(%)
960-1.380	20%
1.380-4.560	26%
4.560-16.800	32%
Peste 16.800	40%

În Turcia sistemul fiscal permite o deducere persoanlă de 225 milioane de lire turceşti sau 135$ (sumă ce creşte la 315 milioane lire turceşti sau 189$, în anumite oraşe). Tranşele de venit anual şi cotele de impunere sunt prezentate mai jos:

Tranşele de impozitare din Turcia

Venit anual impozabil(mil TRL)	În $	Cota impunere
Până la 2.500	1.500$	15%
2.500 – 6.250	1.500-3.750$	20%
6.250 –12.500	3.750-7.500$	30%
12.500 – 31.250	7.500-18.750$	30%
31.250 –62.500	18.750-37.500$	35%
Peste 62.500	Peste 37.500$	40%

În Slovacia cota maximă de impunere era de 42%. Deducerile personale au  erau de 38.760 coroane (1.163$), iar vechea grilă de impozitare era următoarea:

Fostele  tranşe de impozitare din Slovacia

Tranşe de venit impozabil (coroane)	În $	Cota procentuală
Până la 90.000	2.700$	12%
90.000-150.000	2.700-4.500$	20%
150.000-240.000	4.500-7.200$	25%
240.000-396.000	7.200-11.880$	30%
396.000-564.000	11.880-16.920$	35%
564.000-1.128.000	16.920-33.840$	40%
Peste 1.128.000	Peste 33.840$	42%

În prezent Slovacia a trecut la un sistem de impozitare a persoanelor fizice cu o cotă unică de de 26%. Şi alte state din fostul regim socialist, cu care putem face similitudini pentru Moldova, în ceea ce priveşte problemele socio-economice, la fel practică sisteme de impozitare a persoanelor fizice cu cotă unică, astfel: România-de anul acesta a introdus o cotă unică de 16 %, Rusia cu o cota de 13 %, şi cel mai tare exemplu – Estonia cu o cotă de impozitare de 26%, practică aplicată deja de 10 ani.

Situaţia din Republica Modlova

Actualmente, sistemul de impozitare a veniturilor persoanelor fizice în Republica Moldova implică impozitarea venitului din salariu a persoanei fizice în 2 tranşe: asupra veniturilor salariale în valoare de pînă la 25 200 lei pe an se aplică un impozit pe venit egal cu 7%, iar asupra veniturilor salariale în valoare ce depăşeşete 25 200 lei pe an – un impozit egal cu 18%[1].

Totodată, este stabilit un sistem de scutiri[2] şi deduceri, care diminuiază venitul obţinut sub formă de salariu al persoanei fizice. Astfel, este prevăzută scutirea personală egală cu 7 200 lei pe an, care poate majorată pînă la 12 000 în dependenţă de unele condiţii (dacă persoana fizică este invalid şi s-a stabilit ca invaliditatea sa este în legătură cauzală cu avaria de la C.A.E. Cernobîl, este părintele sau soţia (soţul) unui participant căzut sau dat dispărut în acţiunile de luptă pentru apărarea integrităţii teritoriale şi a independenţei Republicii Moldova, cît şi în acţiunile de luptă din Republica Afghanistan, este pensionar-victimă a represiunilor politice, ulterior reabilitată). Totodată, Codul fiscal prevede scutirea pentru soţ/soţie (în valoare egală cu scutirea personală la care acesta are dreptul) şi pentru persoanele întreţinute – 1680 lei pe an, care poate fi majorată la îndeplinirea unor condiţii (invalizii din copilărie pentru care scutirea constituie 7200 lei anual).

Merită a fi menţionat că contribuţiile de asigurări sociale de stat obligatorii şi primele de asigurări obligatorii de asistenţă medicală sunt permise la deducere, adică acestea se scad din venitul sub formă de salariu primit se salariat.

Esenţa soluţiei anticriză aferentă impozitului pe venit

În spectrul soluţiilor anticriză înaintate este un aspect ce se referă în mod direct la impozitul pe venit din salariu.

Astfel, se prevede că suma totală a impozitului pe venit din salariu să fie impozitată la o cotă egală cu 15%. Totodată, scutirea persoanală să se majoreze de la 7 200 lei pe an la 16 200 lei pe an.

Analiza comparativă

Astfel, analiza comparativă a sistemului existent cu cel care se propune urmează a fi făcut în felul următor.

Pentru determinarea venitului din salariu al unei persoane fizice, din veniturile persoanei fizice se deduc scutirea personală, contribuţiile de asigurări sociale obigatorii,  primele de asigurare obligatorie de asistenţă medicală.

Aceasta poate fi redat prin următoarea formulă:

Vn₁=Vn-S-C-P,

unde: Vn –venitul din salariu al persoanei fizice pînă la impozitare

S – valoarea scutirii personale

C – valoarea contribuţiilor de asigurări sociale obligatorii

P – valoarea primelor de asigurări obligatorii de asistenţă medicală

Vn₁ – venit impozabil

În ambele situaţii, C reprezintă 6% (cota individuală de contribuţii de asigurări socliale de stat obligatorii pentru anul 2009[3] reţinută din salariul angajatului), iar P reprezintă 3,5% (cota primelor de asigurări obligatorii de asistenţă medicală[4] reţinută din salariul angajatului).

Situaţia 1.

Scutirea personală este egală cu 7 200 lei. Asupra venitului din care au fost deduse scutirile şi deducerile se aplică cotele de 7% şi, respectiv, 18% în felul următor:

Pentru venitul ce nu depăşeşte 25 200 lei pe an:

Imp_vn=Vn₁*7%

Pentru venitul din salariu ce depăşeşte 25 200 lei pe an:

Imp_vn =(25 200*7%)+(Vn₁-25200)*18%

unde:  Imp_vn – impozitul pe venit din salariu

Spre exemplu, pentru o persoană ce obţine un venit din salariu egal cu 40 000 lei pe an (aprox.3300 lei pe lună), venitul pînă la impozitare se va calcula în felul următor:

Vn₁= 40 000 – 7 200 – (40 000*6%) – (40 000*3,5%)=29000 lei

Totodată, suma impozitului pe venit este egală cu:

Imp_vn =(25 200*7%)+(29 000-25200)*18%=1750 lei + 720lei = 2470 lei.

Situaţia 2.

Scutirea personală este egală cu 16 200 lei. Asupra venitului din care au fost deduse scutirile şi deducerile se aplică cota de 15%.

Spre exemplificare, vom folosi venitul din salariu egal cu 40 000 lei pe an (analogic cu cel expus în Situaţia 1).

Astfel,

Vn₁= 40 000 – 16 200 – (40 000*6%) – (40 000*3,5%)=  20 000 lei

Totodată, suma impozitului pe venit este egală cu:

Imp_vn =20 000*15%=3000 lei.

În scopul unei comparatii mai vorbitoare, se prezintă un tabel ce reflectă informaţia sintetizată vis-a-vis de impozitul ce urmează a fi reţinut dintr-un venit prestabilit în situaţia pastrării status-quo-ului şi a introducerii noii metode de impozitare.

Astfel, pornind de la calculele expuse mai sus, putem concluziona că introducerea noilor prevederi prin intermediul soluţiilor anti-criză ar putea duce la majorarea poverii fiscale a persoanei fizice astfel sporind neîncrederea populaţiei în organele statale.

Totodată, analizînd salariul mediu anual al unui angajat în dependenţă de domeniul economiei naţionale din care face parte, preluate din rapoartele Biroului Naţional de Statistică[5], primim următorul tabel:

---

Veniturile prezentate poartă un caracter estimativ, bazat pe informaţiile preluate petru exemplificarea ideii alternative

Astfel, observăm ca dacă luăm ca bază de referinţă salariile medii lunare achitate pe domenii ale economiei naţionale, în mediu, pentru aprox. 53,6% din lucrători este mai favorabilă păstrarea status-quo-ului, adică menţinerea situaţiei existente, dat fiind faptul că după introducerea cotei unice de 15%, aceştea vor fi nevoiţi să ţină piept unui impozit pe venit superior decît cel prezent.

Totodată, veniturile la buget vor avea de suferit (593 mln. lei în cazul sistemului actual de impozitare vor fi substituite prin 574,5 mln. lei), ceea ce în situaţie de criză este o măsură iraţională, dat fiind faptul că încasările la buget scad şi fără intervenţia Statului prin politicile sale inovaţionale.

Astfel, în prisma argumentelor reflectate mai sus, consider continuarea reformei fiscale prin impozitarea cu cota unică a impozitului pe venit al persoanelor fizice drept una ce urmează, cel puţin, a fi revăzută în scopul calculării costului de oportunitate aferent acesteia.

---

[1] Articolul 15 din Codul fiscal al Republicii Moldova (Legea nr. 1163-XIII din 24.04.1997)

[2] Articolul 33 din Codul fiscal al Republicii Moldova (Legea nr. 1163-XIII din 24.04.1997)

[3] Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pentru anul 2009 (Legea nr.262-XV din 11 decembrie 2008)

[4] Legea fondurilor obligatorii de asistenţă medicală pentru anul 2009 (Legea nr.263-XV din 11 decembrie 2008)

[5] Piaţa forţei de muncă în Republica Moldova în 2007

Practica internaţională privind sistemele de pensii: cazul Europei Centrale şi de Est

În Bulgaria[1], în baza conceptului Băncii Mondiale de sistem de protecţie socială cu mai mulţi piloni, luînd în calcul tradiţiile şi specificul naţional a fost păstrat rolul principal al sistemului solidar PAYG, schimbîndu-i esenţial parametrii. O primă etapă a fost unificarea sistemului de pensii. Ulterior a fost majorată perioada de cotizaţie şi limita de la care aceasta pensie putea fi primită obţinîndu-se, astfel, o perioadă contributivă majorată şi una redistributivă (de plată a pensiilor) micşorată.

Sistemul actual al pensiilor este compus din 3 piloni: primul nu se deosebeşte de statele care folosesc regimul pe 3 piloni (de stat), al doilea pilon este o contribuţie obligatorie suplimentară, administrată de fondurile private de pensii, care prevede o bifurcare: obligatorie, pentru cei născuţi după 1959 şi obligatorie, pentru anumite categorii de muncitori. Al treilea pilon e facultativ şi contribuţiile pot fi făcute atît optînd pentru un fond privat făcînd contribuţii facultative, cît şi optînd pentru un fond de pensii ocupaţional, bazat pe un contract colectiv de muncă.

 Noua legislaţie (2000) a introdus o nouă formă a beneficiilor. Toate pensiile au fost recalculate după următoarea formulă

Pensia de bătrîneţe = PC*1%*CI*VMLA₍₁₂₎      

unde:

PC – perioada de contribuţie (ani de stagiu)

CI – coeficient individual al pensionarului

VMLA₍₁₂₎ – venitul mediu lunar asigurabil pe ultimele 12 luni înainte de oferirea pensiei

Formula pensiei nu include direct rata de înlocuire. Nivelul pensiei depinde de:

1. Durata participării în sistem (fiecare an de participare aduce 1% de venit mediu lunar asigurabil. Pentru perioada pensionării tardive, 1 an calendaristic de serviciu aduce 3%, iar începînd cu 2009 – 5%);
2. Coeficientul individual al pensionarului – un raport dintre venitul individual asigurabil şi venitul mediu pe ţară asigurabil. Acest coeficient este un indicator cantitativ pentru contribuţia unei persoane la sistemul de asigurări şi stimulează angajatul să ceară ca angajatorul său să facă contribuţii sociale bazate pe salariul lor real şi nu pe salariul minim stabilit pe ţară (după cum era practica în sectorul privat). La calcularea coeficientului individual, trei ani consecutivi din ultimii 15 ani de serviciu, înainte de 31 decembrie 1996 pînă la momentul pensionării este inclusă în mod obligatoriu. În acest fel, perioada de referinţă din formula beneficiului pentru persoanele care au intrat pe piaţa muncii după 1994 este perioada întreagă de angajare;
3. Venitul lunar mediu asigurabil pentru 12 luni precedente pensionării – acesta este un element care creează o legătură între nivelele de pensii şi veniturile ce trebuie să fie înlocuite. Acest indicator este calculat şi raportat de Institutul Naţional de Securitate socială lunar.

Formula beneficiilor pentru pensii de invaliditate este, de asemenea, legată de contribuţiile reale, cu anumite particularităţi:

• În caz de invaliditate de boală generală indicatorul PC este anul real de serviciu plus perioada acordată care este egală cu diferenţa dintre vîrsta asiguratului şi vîrsta de pensionare. Această perioadă e redusă cu coeficienţi speciali în dependenţă de procentajul capacităţii de muncă pierdută;
• În cazul invalidităţii de muncă, ultimul salariu al asiguratului se înmulţeşte cu coeficienţi speciali în dependenţă de procentajul capacităţii de muncă pierdute.

Pensia maximă pentru pilonul II, iniţial (în 2000), a fost ridicată de la 3 la 4 pensii minime sociale de bătrîneţe. Din 2004 pensia maximă este de 35% din venitul maxim asigurabil (1000 EUR în 2008). Se preconizează că începînd cu 2010, pentru pensiile stabilite în acest an şi după, limitele să fie scoase.

Indexarea (ajustarea) este, de asemenea, o parte a politicii de corelare a contribuţiilor cu pensiile. Astfel, în perioada anterioară reformei, indexarea avea loc în baza deciziilor ad hoc, în dependenţă de venitul schemei PAYG şi de bugetul de stat. În perioada 2000-2006 indexarea se făcea în baza unui index ce era fixat între valoarea indicelui preţului de consum (IPC) şi procentul de creştere a venitului comparativ cu anul precedent. În 2007, indexarea a avut loc în baza unei decizii ad hoc, în dependenţă de veniturile schemei PAYG şi surplusul în bugetul de stat. În 2008, indexarea se efectuează în dependenţă de un index, determinat conform regulii elveţiene (50% din IPC+50% din creşterea venitului).

       Privilegiile pensiilor premature sunt acordate: muncitorilor din categoria I (mai riscantă) şi II (mai puţin riscantă), funcţionarilor militari şi ai poliţiei, profesorilor (fondul special de pensii pentru profesori). Pentru muncitorii din categoria I un an de muncă este egal cu 1,67-3 ani, în dependenţă de nocivitatea muncii îndeplinite. Pentru muncitorii din categoria a II-a un an de serviciu este egal cu 1,25 ani. La moment, s-au iniţiat o serie de reforme economice şi administrative de micşorare a numărului muncitorilor privilegiaţi (de la 600 mii la 150 mii) cum ar fi închiderea întreprinderilor cu condiţii de muncă proaste şi un grad înalt al riscului sau îmbunătăţirea mediului muncii şi recalificarea unor categorii de muncitori în alte sectoare. Totodată, se optează şi pentru ridicarea condiţiilor de calificare şi a vîrstei de pensionare pentru pensionarea prematură. În acest scop, de exemplu, anii necesari de stagiu au crescut de la 20 la 25 pentru funcţionarii militari şi poliţie. Totodată, începînd cu 2010, pensia prematură este posibilă doar pe seama contului individual de pensii (pilonul II). 

       Rezultatele reformei parametrice în primul pilon al sistemului de pensii din Bulgaria nu s-au lăsat mult aşteptate. Astfel, rata de dependenţă a scăzut de la 104 pensionari la 100 angajaţi la 84 pensionari pentru 100 de angajaţi. Totodată, rata de înlocuire a crescut de la 34% în 1999 la 43% în 2007. Acoperirea cu pensii în Bulgaria (pensii private, membrii fondului, ca % din forţa de muncă) este prezentată mai jos.

ACOPERIREA CU PENSII ÎN BULGARIA

(pensii private, membrii fondurilor ca % din forţa de muncă)

Fonduri	2002	2003	2004	2007
Universal	24,70	34,03	41,93	66,52
De muncă	3,29	3,48	3,69	3,79
Voluntar	10,28	10,88	11,20	14,42
TOTAL acoperire:	38,27	48,38	56,82	84,73

Sursa: J. Hristoskov Sistemul de pensii bulgar, material prezentat la seminarul „Reforma sistemului de pensii în Moldova”, iunie 2008

România[2]. Sistemul de pensii al Românei nu se deosebea esenţial de cel din Moldova pînă la iniţierea, în 2000, a unui set de reforme, ce prevedeau trecerea de la un sistem în totalitate bazat pe PAYG la unul mixt. Desfăşurată cu multă greutate şi întîrziată mult în raport cu celelalte ţări dezvoltate din zonă, reforma pensiilor din România s-a desfăşurat în 2 etape:

1. În prima etapă (2000-2005) legea nouă adoptată a prevăzut: creşterea vîrstei

standard de pensionare de la 57 la 60 de ani pentru femei şi de la 62 la 65 ani pentru bărbaţi, gradual, pînă în 2014; introducerea unei noi metodologii de calcul a pensiilor care asigură o legătură strînsă între contribuţii şi nivelul beneficiilor, bazată pe un sistem de puncte, care ia în consideraţie veniturile realizate de-a lungul carierei; perioada minimă de contribuţie pentru ambele sexe va creşte de la 10 la 15 ani, gradual, pînă în 2014; acordarea de puncte suplimentare, în vederea stimulării participării la piaţa muncii chiar şi după îndeplinirea condiţiilor cumulative de pensionare;

1. A doua etapă (începînd cu anul 2005) a constat în finalizarea şi implementarea

legislaţiei privind cadrul multi-pilon de pensii, în paralel cu consolidarea primului pilon, reprezentat de sistemul pensiilor publice. Un element cheie al acestei consolidări a fost eliminarea prestaţiilor non-contributive din sfera de cuprindere a pensiilor publice, cum ar fi, de exemplu, acel fapt că plata indemnizaţiilor de creştere şi îngrijire a copiilor (2006) şi a pensiilor agricultorilor (2005) au fost transferate la bugetul de stat.

Cuantumul pensiei se determină prin înmulţirea punctajului mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare cu valoarea unui punct de pensie 

Pensia de bătrîneţe = PMA*Punct de pensie

unde:

PMA – punctajului mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare

Punctajului mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare se determină prin înmulţirea numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale realizate de asigurat în perioada de cotizare la numărul de ani corespunzători stagiului complet de cotizare. Punctajul anual de cotizare se determină prin împărţirea la 12 a punctajului în anul respectiv din însumarea numărului de puncte realizat în fiecare lună. Numărul de puncte realizat în fiecare lună se calculează prin raportarea salariului brut lunar individual, inclusiv sporurile şi adaosurile, sau, după caz, a venitului lunar asigurat, care a constituit baza de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale, la salariul mediu brut lunar din luna respectivă, comunicat de Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice.

Valoarea unui punct de pensie se stabileşte prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat şi se determină prin actualizarea valorii punctului de pensie din luna decembrie a fiecărui an cu сel puţin rata inflaţiei, prognozată pentru anul bugetar următor. Valoarea punctului de pensie nu poate fi mai mică de 37,5% din salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat, începînd cu 1 ianuarie 2008, respectiv de 45% din salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat, începînd cu 1 ianuarie 2009. Evoluţia valorii punctului de pensie este prezentată mai jos. 

EVOLUŢIA VALORII PUNCTULUI DE PENSIE

În perioada 01.04.2001 – 01.01.2008

Perioada	Valoarea punctului de pensie
Aprilie 2001	1.597.232 lei
Decembrie 2001	1.885.856 lei
Ianuarie 2002	1.885.856 lei
Decembrie 2002	2.252.729 lei
Ianuarie 2003	2.265.701 lei
Decembrie 2003	2.548.775 lei
Ianuarie 2004	2.652.000 lei
Septembrie 2004	2.869.507 lei
Ianuarie 2005	2.955.592 lei
Ianuarie 2006	323 lei
Ianuarie 2007	396,2 lei
Noiembrie 2007	541 lei
Ianuarie 2008	581,3 lei

Sursa: M. Seitan Sistemul public de pensii a României, material prezentat la seminarul „Reforma sistemului de pensii în Moldova”, iunie 2008

 Astfel, sistemul privat de pensii este conceput după exemplul Macedoniei şi Croaţiei. În acest sistem, contribuţia la fondul de pensii este parte din contribuţia individuală de asigurări sociale datorată la sistemul public de pensii, deci cota de contribuţie nu va micşora veniturile salariatului, deoarece procentul se ”rupe” din cota de CAS. La momentul începerii activităţii de colectare, cuantumul contribuţiei este de 2% din baza de calcul. În termen de 8 ani, cota de contribuţie se majorează la 6%, cu o creştere de 0,5 puncte procentuale pe an, începînd cu data de 1 ianuarie a fiecărui an. Beneficiari – participanţi sunt: persoanele care pînă la data de 31 decembrie 2007 nu au împlinit vîrsta de 35 de ani sau care împlinesc această vîrstă la această dată, trebuie să adere la un fond de pensii administrat privat şi persoanele care la data de 31 decembrie 2007 nu au împlinit vîrsta de 45 de ani sau care împlinesc această vîrstă la această dată, pot adera la un fond de pensii administrat privat. O persoană nu poate fi participant la mai multe fonduri de pensii în acelaşi timp şi poate avea un singur cont la fondul de pensii al cărui participant este, cu excepţia beneficiarilor succesorali ai participantului, cărora li se deschide încă un cont, în care li se virează drepturile persoanei decedate.

Procedura de aderare iniţială la fondurile de pensii administrate privat a început la data de 17 septembrie 2007. Persoana care nu a aderat la un fond de pensii în termen de 4 luni de la data la care este obligată prin efectul legii este repartizată aleatoriu la un fond de pensii de către instituţia de evidenţă. Repartizarea aleatorie a persoanelor se efectuează direct proporţional cu numărul participanţilor unui fond de pensii la data efectuării repartizării. De altfel, totalul participanţilor pe fonduri de pensii administrate privat la sfîrşitul procesului de aplicare aleatorie este prezentat mai jos.               

                 TOTAL PARTICIPANŢI PE FONDURI DE PENSII ADMINISTRATE PRIVAT LA SFÎRŞITUL PROCESULUI DE ALOCARE ALEATORIE

Nr. d/o	Fondul de pensii	Total acte de aderare validate	Cota de piaţă	Asiguraţi repartizaţi aleatoriu	Total participanţi după repartizarea aleatorie
1	ING	1269728	33,207571%	110483	1380211
2	AZT	980229	25,636218%	85292	1065521
3	GEN	358419	9,373838%	31188	389607
4	AVI	281367	7,358674%	24482	305849
5	INA	242848	6,351275%	21131	263979
6	AIG	240222	6,282597%	20903	261125
7	BTA	120743	3,157827%	10507	131250
8	BCR	113907	2,979043%	9912	123819
9	BRD	91051	2,381284%	7923	98974
10	OMN	58200	1,522122%	5064	63264
11	BPF	21434	0,560570%	1865	23299
12	OTP	18639	0,487471%	1622	20261
13	PRI	15704	0,410711%	1366	17070
14	KDF	6654	0,174024%	579	7233
15	MKB	1734	0,045350%	150	1884
16	ZEP	1517	0,039675%	132	1649
17	AGR	1036	0,027095%	91	1127
18	MAR	178	0,004655%	16	194
TOTAL		3823610	100%	332706	4156316

Sursa: M. Seitan Sistemul de pensii private în Româniea (pilonul II şi III), material prezentat la seminarul „Reforma sistemului de pensii în Moldova”, iunie 2008                     

Banii fondurilor de pensii pot fi investiţi în instrumente ale pieţei monetare (max. 20%), hîrtii de valoare de stat (max. 70%), obligaţiuni emise de autorităţile publice locale din România şi ţările UE (max. 10%) etc. Drept garanţii a fondurilor private de pensii sunt: rata minimă de profit, fondul de garanţie creat, Comisia de Supraveghere, fondurile private nu pot să se declare falimentate. 

       Ca rezultat al mecanismelor naturale ale unei pieţe financiare (de ex: concurenţa),condiţiile pe care le oferă companiile private de pensii variază destul de mult, inclusiv şi de la pilonul II la pilonul III.

       Pensiile agricultorilor în România au trecut printr-o serie de reforme, cea mai importantă fiind introducerea, în a treia etapă a dezvoltării sale (1992-2001), a asigurării facultative, prin încheierea unui contract de asigurare, care este cea pentru persoanele ce lucrează din cont propriu. Se asigură agricultorii şi proprietarii de terenuri forestiere, care contribuie cu 7% din venitul lunar asigurat, care nu poate fi mai mic decît jumătate din salariul de bază minim brut pe ţară. Pensiile se calculează prin aplicarea procentului de 60% asupra venitului mediului lunar asigurat, în ultimii 10 ani, pentru care s-a achitat contribuţiile. Pentru pensionarii agricultori care nu au contribuit la sistemul public instituit în 2001, pensiile sunt acoperite de bugetul de stat şi nu de cel de asigurări sociale.

 

---

[1] J. Hristoskov Sistemul de pensii bulgar, material prezentat la seminarul „Reforma sistemului de pensii în Moldova”, iunie 2008

[2] M. Şeitan Sistemul public de pensii a României, material prezentat la seminarul „Reforma sistemului de pensii în Moldova”, iunie 2008;

Practica internaţională privind sistemele de pensii: cazul ţărilor din Europa de Vest

Începînd cu cea de a doua parte a anilor ’70, sistemele de protecţie socială din  ţările europene dezvoltate au fost confruntate cu o criză economică. Aceasta a avut, ca primă consecinţă, creşterea cheltuielilor sociale şi scăderea resurselor de finanţare datorită încetinirii creşterii salariilor, a încasărilor fiscale şi a diminuării numărului celor ce cotizează[1]. Astfel, obiectivul principal a fost reducerea cheltuielilor de protecţie socială, inclusiv şi prin transferarea achitării pensiilor pe seama sectorului privat.

Majoritatea ţărilor din regiunea analizată nu doreau să suporte costurile ridicate a tranziţiei, asociate cu modelul cilian[2]. Crizele economice deja le-au afectat şi destabilizat mult economiile. În virtutea celor menţionate, totuşi, o multitudine de state au adoptat, la moment, această reformă.

În următoarele decenii, statele membre ale Uniunii Europene se vor confrunta cu un accentuat fenomen al îmbătrînirii populaţiei, generat de trei mari factori: atingerea vîrstei de pensionare a generaţiei „baby-boom”, născută după Cel de-al Doilea Război Mondial, continua creştere a speranţei de viaţă şi scăderea ratei fertilităţii.

Dacă primul factor va determina un dezechilibru demografic temporar, ceilalţi factori vor acţiona în mod continuu, ameninţînd stabilitatea financiară a sistemelor de pensii pe termen lung. Acţiunea combinată a factorilor demografici menţionaţi va determina o creştere bruscă a numărului de pensionari şi o scădere drastică a numărului de contribuabili. Această evoluţie va afecta negativ sistemele de pensii, dar şi potenţialul economic general de creştere al Uniunii Europene.

Conform previziunilor EUROSTAT, în condiţiile creşterii speranţei de viaţă la femei de la 81 de ani la nivelul anului 2000, la 85 de ani în anul 2050, iar la bărbaţi de la 75 de ani la 80 de ani, pentru a putea menţine nivelul pensiilor de astăzi, va fi necesară o creştere a resurselor financiare ale sistemului de pensii cu 25-30%, ceea ce înseamnă fie o creştere a presiunii fiscale asupra contribuabililor, fie o creştere a datoriei publice[3].

La aceste estimări, se adaugă şi acţiunea celorlalţi doi factori demografici. Peste numai 10-15 ani, generaţia „baby-boom” va atinge vîrsta de pensionare, urmînd a fi susţinută în plată de generaţii mult mai mici – consecinţă a ratelor de fertilitate în scădere.

În contextul acestor provocări, în anul 2001, Comisia Europeană a propus aplicarea metodei deschise de coordonare în domeniul pensiilor. Această metodă presupune crearea unui cadru de lucru integrat, care să cuprindă atît variabilele economice, cît şi variabilele sociale. în interiorul limitelor propuse de cadrul general, statele membre vor putea să-şi dezvolte propriile strategii de reformare în domeniul pensiilor.

Obiectivele strategice propuse de Comisia Europeană, prin metoda deschisă de coordonare, aprobate de Parlamentul şi Consiliul European sunt:

• sisteme de pensii adecvate, prin prevenirea excluderii sociale, menţinerea standardelor de viaţă după pensionare şi promovarea solidarităţii;
• sisteme de pensii sustenabile financiar, prin stimularea muncii, creşterea vîrstei de pensionare, echilibrarea sistemului de pensii în contextul echilibrului finanţelor publice, în general, ajustarea contribuţiilor şi a pensiilor în mod echitabil, reglarea optimă a schemelor private de pensii;
• sisteme de pensii flexibile, adaptabile noilor realităţi economico-sociale şi nevoilor în permanentă schimbare ale societăţii şi individului.

Pentru menţinerea standardului de viaţă al europenilor şi după pensionare, sistemele de pensii ale Uniunii Europene sunt structurate pe trei piloni: pensia de stat, de tip redistributiv, pensia ocupaţională şi pensia privată individuală. Această schemă, în combinaţie cu alte facilităţi fiscale, permite pensionarilor din majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene să-şi menţină standardele de viaţă, ba chiar în unele state să atingă niveluri relativ ridicate.

Spre exemplu, pentru pilonul public obligatoriu, Germania şi-a propus menţinerea unei rate de înlocuire a venitului prin pensie de 67-68%. Finlanda are drept ţintă o rată de înlocuire de 60%, iar Elveţia de 70%.

Procesele demografice vor avea repercusiuni, mai întîi de toate, asupra asigurării cu pensii. Astfel, dacă în prezent 2,8 germani sau 2,5 francezi în vîrstă de 20-59 ani ţin din contul cotelor de asigurare un pensionar, în anul 2040 numărul lor se va micşora de două ori[4]. Dublarea numărului de pensionari, care se aşteaptă din 2000 pînă în 2040, bineînţeles, va conduce la creşterea presiunii în sistemul de asigurări sociale.

Deja în prezent serviciile de statistică ale Uniunii Europene constată că plăţile pensiilor alcătuiesc 47% din toate cheltuielile pentru protecţia socială a populaţiei. Potrivit evaluării Agenţiei de rating Standard&Poor’s, 9 membri ai UE din 15 vor fi nevoiţi să acopere către anul 2050 diferenţa dintre vărsămintele acumulate şi obligaţiunile faţă de pensionari, apelînd la împrumuturi pe piaţa de capital. Drept rezultat, ei vor mări datoria comună pînă la 150-300% PIB. Iată de ce reforma sistemelor de pensii este considerată una din cele mai actuale probleme ale Uniunii Europene.

În documentele oficiale ale organizaţiei economice europene pentru promovarea reformei sistemului de pensii au fost stabilite obiective concrete, cuprinzînd perioada 1998-2002[5]. Se presupunea că în această perioadă, partea în achitările pensionare PAYG (nivelului întîi ) va scădea de la 84% pînă la 64%, creşte cu mult rolul nivelului doi (cu 12% pînă la 29%), iar partea neînsemnată a nivelului trei în prezent se va mări de trei ori (de la 1,5% pînă la 4,5%). Astfel, suma activelor pensionare private a crescut de la 2 pînă la 11,8 miliarde euro în anul 2002. În aşa fel, reforma se caracterizează prin trecerea de la nivelul solidar întii, predominant astăzi, la nivelul al doilea de acumulare şi la colaborarea în dezvoltarea sistemului nivelului trei.

Deci, concepţia reformei sistemului de pensii nu prevede majorare directă a vîrstei de pensionare, în unele ţări, cum ar fi, spre exemplu, Marea Britanie, este planificată creşterea treptată a vîrstei de pensionare pentru femei de la 60 la 65 de ani din 2010 pînă în 2020. Perioada de referinţă pentru pensii, precum şi ridicarea şi egalizarea vîrstei de pensionare sunt prezentate mai jos.

PERIOADA DE REFERINŢĂ PENTRU PENSII – PRACTICA INTERNAŢIONALĂ

	Perioada minimă de aderare	Perioade de referinţă
Belgia	0	Întreaga durată a asigurării
Bulgaria	15	Cei mai buni 3 ani consecutive din ultimii 15 pînă în 1996 şi întreaga perioadă din 1997
Cehia	15	Toate veniturile din 1985
Germania	5	Întreaga durată a asigurării
Estonia	15	Întreaga carieră din 1999
Grecia	15	5 cei mai buni ani din ultimii 10
Spania	15	180 luni
Franţa	0	25 ani
Irlanda	5	Întreaga durată a asigurării
Italia	20	Ultimii 5 ani sau întreaga perioadă de angajare din 1996
Cipru	3	Întreaga perioadă
Letonia	10	Întreaga perioadă din 1995
Lituania	15	Întreaga perioadă
Luxemburg	10	40 ani
Ungaria	15	Întreaga perioadă din 1998
Malta	10	Cei mai buni 3 ani consecutive din ultimii 10
Austria	15	Cei mai buni 18 ani
Polonia	0	Întreaga perioadă pentru persoanele născute după 1949
Portugalia	15	40 ani
România	15	Întreaga durată a asigurării
Slovenia	15	18 ani consecutive după 1970
Slovacia	10	Întreaga perioadă din 1984
Suedia	0	Întreaga durată a asigurării
Regatul Unit	10	Întreaga durată a asigurării

Sursa: Z. Anusic Experienţa internaţională în reforma sistemului de pensii, material prezentat la seminarul „Reforma sistemului de pensii în Moldova”, iunie 2008

 

RIDICAREA ŞI EGALIZAREA VÎRSTEI DE PENSIONARE ÎN UE  ŞI MOLDOVA

	Vîrsta de pensionare în 2007		Vîrsta de pensionare planificată (an)
	Bărbaţi	Femei	Bărbaţi	Femei
Ungaria	62	62
Polonia	65	60
Cehia	61,8	58	63 (2013)	63 (2013)
Slovacia	62	58	62 (2014)	62 (2014)
Estonia	63	60
Slovenia	62	61,8	63 (2009)	61 (2008)
Letonia	62	61		62 (2009)
Lituania	62,5	60
Croaţia	65	60		65 (2019)
Bulgaria	63	59		60 (2009)
România	63	58	65 (2014)	60 (2014)
Moldova	62 (îngheţat 2003)	57 (îngheţat 2003)	65 (planificat 1999)	60 (planificat 1999)

Sursa: Z. Anusic Experienţa internaţională în reforma sistemului de pensii, material prezentat la seminarul „Reforma sistemului de pensii în Moldova”, iunie 2008

 Fiecare din ţările membre ale Uniunii Europene are un model propriu al sistemului de pensii.

Germania. Vechiul sistem german de pensii fusese conceput încă cu 140 de ani în urmă şi se baza pe ideea că se înregistra o creştere demografică continuă, apare necesitatea atragerii şi reţinerii lucrătorilor în economia industrializată şi, nu în ultimul rînd, vîrsta de 60 de ani era calculată avînd în vedere acel fapt, că durata medie de viaţă era de 35.6 pentru bărbaţi şi 38.4 ani pentru femei[6]. Astăzi, acest indicator înregistrează 75.9 pentru bărbaţi şi, respectiv, 81.5 pentru femei. Astfel, acest sistem a funcţionat fără modificări majore pînă în prezent. În Germania cota contribuţiilor constituie, în ansamblu 19,1% din suma salariului pînă la reţinerile impozitului pe venit.

Astfel, în ultimii ani sistemul de pensii german avea rezerve doar pentru două luni, adică poseda mijloace pentru a achita toate pensiile pe două luni, funcţionînd la limita resurselor.

După discuţii lungi şi negocieri complicate între guvern, opoziţie şi sindicate, s-a decis să se facă primul pas spre reorganizarea radicală a întregului sistem, adică spre trecerea de la finanţarea achitărilor curente de pensii din contribuţiile lucrătorilor la crearea de către fiecare lucrător a unui cont personal de pensie, cont care se formează pe parcursul vieţii active a fiecăruia şi este folosit ulterior pentru achitarea pensiei. Reforma a fost votată în ianuarie 2001 de către camera inferioară a parlamentului german – Bundestag, iar la 11 mai 2001 — de către camera superioară – Bundesrat.

Deşi specialiştii consideră că noua lege nu este deloc perfectă şi că aceasta va trebui, la rîndul său, în viitorul apropiat, modificată, legea are totuşi o importanţă crucială pentru procesul de reformare a sistemului de pensii german. Punctele-cheie incluse în noua lege, care o deosebesc de cea veche, sunt[7]:

– Asigurarea suplimentară privată a pensiei. Începînd din anul 2002, muncitorii şi funcţionarii vor depune 1% din salariul lunar brut pe conturi individuale de pensii. O dată la doi ani, procentul va creşte treptat, pentru a atinge 4% din salariul lunar brut în anul 2008. Persoanele care fac parte din categoriile celor cu venituri mici şi medii, vor primi de la stat un adaos de 300 DM anual, care va fi depus pe contul individual de pensii, iar familiile cu copii – cîte 360 DM anual pentru fiecare copil. Aceste adaosuri vor fi achitate numai în cazul, cînd contribuţiile suplimentare la fondul de pensii se vor investi în instrumentele financiare, recunoscute de stat ca fiind potrivite pentru aceste scopuri.

–   Investiţiile imobiliare. Subvenţionarea achiziţiilor imobiliare, ca asigurare a unui anumit nivel de viaţă după pensionare, se bazează pe aşa-numitul «model de extragere temporară» (Zwischenentnahmemodel). Astfel, posesorul unui cont individual de pensii are posibilitatea de a împrumuta de pe contul propriu pînă la 100.000 DM, în scopul achiziţionării de locuinţă. Însă, pînă la pensionare aceşti bani trebuie restituiţi, în caz contrar, statul are dreptul să ceară restituirea acestor subvenţii şi a facilităţilor fiscale aferente.

–   Pensia antreprenorială. Pînă la reformă, organizarea asigurării cu pensii la întreprinderi depindea în totalitate de patroni. Noua lege stabileşte dreptul lucrătorului la asigurarea cu pensii de la întreprindere, bucurîndu-se şi de facilităţi fiscale în acest caz. Aceasta se va face din contul salariului persoanei respective.

–   Mărimea contribuţiilor. Contribuţiile pentru asigurarea pensiilor se achită în părţi egale de către patron şi lucrător. Nivelul acestora se va păstra pînă în 2020 sub 20%, iar pînă la 2030 – sub 22%.

–   Mărimea pensiei. În locul celor 70% din venitul mediu net, existente în prezent, aceasta se va reduce treptat pînă la 67% în anul 2030, iar începînd cu 2011, pentru stabilirea venitului net se vor lua în consideraţie doar 90% din venitul brut.

–    Pensiile curente. Începînd cu anul 2003, pensiile cresc mai încet ca înainte. Cauza este, că de la salariul mediu net pe ţară (pe baza căruia se determină nivelul de creştere a pensiilor) se vor scădea defalcările pentru conturile individuale de pensii. Începînd cu 1 iulie 2001, creşterea pensiilor este condiţionată de mărimea salariului mediu net, şi nu de nivelul inflaţiei.

–    Pensiile soţilor. În viitor soţii, care au cel puţin 25 ani vechime în muncă, pot distribui între ei pensiile. De exemplu, o soţie va avea dreptul să adauge la contul său individual de pensie, format pînă la căsătorie, o parte a pensiei soţului.

–    Nivelul minim al pensiei. Pentru prima dată este introdusă noţiunea de «pensie socială minimă», mărimea căreia este egală cu mărimea ajutorului social. Avantajele acestei pensii sociale constau în faptul că pensionarul respectiv va fi liber de mulţimea de restricţii pe care o au cei care primesc ajutor social. În afară de aceasta, Oficiul Social nu va avea dreptul să le ceară participare financiară copiilor celor care primesc pensie socială, cum se întîmplă deseori cu cei care primesc ajutor social.

–    Pensia «de văduvă». Mărimea actuală a acesteia este de 60% din pensia decedatului. Conform legii noi, ea va scădea la 55%. Văduvele cu copii se vor bucura, însă, de anumite facilităţi.

–    Perioada de educaţie a copiilor. Părinţilor nevoiţi să stea un anumit timp cu copii lor, această perioadă li se va lua în consideraţie cu un anumit coeficient la calcularea pensiei.

–    Impozitarea contribuţiilor pentru pensie. Contribuţiile pentru contul indi­vidual de pensie nu se vor impozita, adică vor fi achitate din salariul brut. Pensia rezultată din aceste contribuţii, însă, va fi impozitată.

În Marea Britanie[8], piaţa de pensii a căreia este cea mai mare din Europa (40%), fondurile private sunt organizate sub formă de TRUST. Modelul e format în baza a 3 piloni: pensia de stat de bază, pensia de stat auxiliară şi acumulările în conturile de pensii. Primul pilon este plătit de stat. La al doilea pilon merită a fi remarcat că acest pilon se bazează ori pe un contract încheiat de angajator şi fondul de asigurări facultative, ori pe propriul fond de asigurări, creat de angajator, acesta beneficiind de o scutire esenţială a cotelor obligatorii de asistenţă socială. Însă sînt nişte condiţii de stat (creşterea mărimii pensiei în acelaşi ritm cu inflaţia, garantarea unei pensii minime etc), respectarea cărora se urmăreşte cu rigurozitate. Al treilea pilon sînt pensiile facultative, care nu trebuie să depăşească 15% din salariul de bază, ceea ce sunt venituri neimpozabile, impozitul aplicîndu-se asupra pensiilor ulterior încasate. În Marea Britanie rata participării la pensiile ocupaţionale este de 75% din populaţia eligibilă să contribuie la fondurile de pensii. Este o rată importantă şi chiar şi aşa, se pune foarte serios problema că dacă în următorii zece ani aceasta nu va creşte la 85%, sa fie introdusă obligativitatea cotizării la fondurile de pensii private.

Suedia a început reforma sistemului de pensii în 1999. Deja în 2001, aproximativ 90% participă la diferite convenţii colective care prevăd regimuri de pensii private[9]. Cota totală a contribuţiilor constituie 18,5%[10], dintre care 16% – în sistemul de distribuire sau Conturile Naţionale de Pensii a angajaţilor („Income Pension Notional Accounts”). Celelalte 2,5% rămase merg în sistemul de acumulare sau „Pensii adăugătoare” („Premium Pensions”).

Noul sistem este structurat în 3 nivele.

Primul nivel, de tipul sistemului solidar, este obligator. El funcţionează după principiul Conturilor Naţionale de Pensii (NCDA). Tariful procentual condiţional echivalează cu ritmul mediu de creştere a veniturilor. Mărimea pensiei depinde de numărul anilor trăiţi de grupul în cauză, de oameni şi de ritmurile sporirii producţiei de mărfuri şi de servicii în decursul perioadei prognozate[11];

Nivelul doi sistemul de acumulare obligator.

Nivelul trei benevol, în formă de mecanisme de economii profesionale şi individuale de pensii.

Vîrsta de pensionare şi pentru bărbaţi, şi pentru femei este de 65 de ani, însă unele categorii de cetăţeni pot primi o pensie parţială de la 61 ani. Contribuţiile de la 4,4 mln. de cetăţeni se adună centralizat şi se trimit la direcţia guvernamentală. Activele generale din sistemul de acumulare se distribuie între cinci fonduri private. La ieşirea la pensie, fiecare cetăţean poate să cumpere dreptul de a primi pensie (anuitate) din unul din aceste fonduri. Sistemul de acumulare nu are nici un fel de garanţii suplimentare, ca exemplu, nivelul de venituri, precum şi nici un fel de mecanisme de reglementare suplimentară, în afară de acele existente deja pe piaţa financiară.

Se exclud depunerile în bonuri imobiliare, active de mărfuri sau împrumuturi directe. În Suedia acţionează, de asemenea, mecanismul fondului de rezervă. Încă în 1960, autorităţile publice au început să dezvolte fondul de rezervă, cînd a fost lansat suplimentar sistemul de pensii de stat. În primii ani au fost stabilite cote de contribuţii mult mai mari decît se considera necesar pentru achitarea pensiilor curente.

Fondul de rezervă[12] asigură administrarea activelor prin intermediul a cinci fonduri, în valoare de aproximativ 15 mlrd. dolari fiecare. Primele patru fonduri administrează activele în mod standard pe baza unora şi aceloraşi legi chibzuite, dar diferite ca structuri de concurenţă. Fondul al cincilea, care este mult mai mic, învesteşte, preponderent în capitalul de risc. Aceste fonduri acţionează în cadrul legii adoptate de Parlament. Ele trebuie să interacţioneze cu alte organe statale, dar au un grad suficient de independenţă faţă de stat. Ministerul de Finanţe exercită asupra lor controlul financiar anual prin intermediul unei firme externe şi prezintă rezultatele în Parlament. Normele investiţionale ale fondului sunt, relativ, libere. Sunt doar limitate depunerile pe piaţa de capital. Maximum 5% din active pot fi investite în acţiuni care nu se cotează la bursă, numai indirect, prin companiile de venituri sau fondurile sociale. Pentru a reduce riscurile, cel puţin 30% din active trebuie depuse în hîrtii de valoare cu nivel mic de risc creditar şi risc mic de lichidare.

În sistemul de pensii din Suedia se utilizează activ tehnologiile informaţionale. În special, toate au acces la reţelele Internet pentru a urmări costul activelor în conturi. Există broşuri cu un conţinut simplu, mediu şi complex. Viitorul pensionar dispune de informaţie şi înţelege atît funcţionarea sistemului în ansamblu, cît şi a elementelor care se referă nemijlocit la pensia sa.

În Letonia[13], sistemul actual al pensiilor e pus pe 3 piloni: primul nu se deosebeşte de statele care folosesc regimul pe 3 piloni, achitîndu-se de la bugetul de stat. Al doilea pilon presupune existenţa unui cont pe care se acumulează şi înmulţesc banii contribuabilului (pînă în 2003 era condus doar de stat, pînă în 2007 – parţial şi de privaţi, iar la moment e condus doar de privaţi). Acest pilon permite angajatului să-şi aleagă managerul contului, pe care nu are voie sa-l schimbe mai des de o dată pe an. Al treilea pilon e facultativ şi contribuţiile pot fi făcute atît de angajat, cît şi de angajator.

Noua lege a Letoniei privind pensiile, ce reglementează trecerea treptată la sistemul de pensii cu mai multe nivele, a fost aprobat în noiembrie 1995[14]. Scopul principal al reformei l-a constituit stabilirea unei legături solide între contribuţii şi mărimea pensiei.

Resursele acumulate în nivelul doi vor putea fi primite numai atunci cînd se va ajunge la vîrsta de pensie. Mai mult decît atît, în caz de deces al persoanei, care a participat la acest nivel, moştenitorii nu vor primi banii acumulaţi. Unica excepţie o face cazul cînd această persoană a fost unicul susţinător în familie.

În opinia Guvernului Letoniei, reforma trebuie să ducă la reducerea cheltuielilor de pensii în raport cu PIB, datorită tranziţiei la ajustarea pensiei la preţuri, reducerea numărului de privilegiaţi şi ameliorarea acumulării de contribuţii.  

 

---

[1] M. Poenaru Direcţiile de acţiune, măsuri şi instrumente de îmbunătăţire a funcţionalităţii şi eficienţei sistemelor de protecţie socială în România Academia Română, Bucureşti, 2004

[2] Barbara E. Kritzer Social Security Reform in Central and Easten Europe: Variations on a Latin American Theme Social Security Bulletin, vol. 64, No.4, 2001/2002

[3] H. Cristea  Sisteme de pensii adecvate, sustenabile financiar şi flexibile, obiectiv al Uniunii Europene Conferinţă ştiinţifică: „Racordarea sistemelor financiare la exigenţele integrării europene”, 1-2 aprilie 2004, Chişinău, 2005

[4] The politics of pensions. We know what s best for your old age? Why can t you see it?, http://www.economist.com, 1 august 2002

[6] Patrick M. Liedtke From Bismarck’s Pension Trap to the New Silver Workers of Tomorrow: Reflections on the German Pension Problem Paper No.4 / 2006

[7] Iu. Grigoriţă Aspecte ale reformei sistemului de pensii în Germania Economie şi sociologie nr.4, 2001

[8] А. Лазаревский Велика Британия пенсионной системой РДП „Яблоко”, 6 марта 2002 г

[9] C. Grigorescu Prestaţii sociale în ţările membre ale Uniunii Europene şi României Centrul de informare şi documentare economică, Bucureşti, 2003

[10] Lames C. Capretta Global Aging and the Sustainability of Public Pension Systems Center for Strategic & International Studies, Washington DC, 2007

[11] Nicholas Barr., Reforming Pensions: Myths, Truths, and Policy Choices, IMF, Working Paper 00/139, International Monetary Fund, Washington, 2000

[12] S. Perepeliţa Căile de perfecţionare a sistemului de pensii ULIM, Chişinău 2004

[13] http://www.parex.lv/ru/private/pension/levels/

[14] Marta de Castello Branco. (1998), Pension reform in the Baltics, Russia, and other Countries of the Former Soviet Union (BRO), IMF, Working Paper 98/11, International Monetary Fund, Washington

Practica internaţională privind sistemul de pensii: cazul unor ţări din America şi din Asia

Sistemul bazat pe contribuţii solitare, gestionate de stat, avea la bază aşa numitul «contract între generaţii», cînd persoanele apte de muncă finanţau pensiile generaţiei mai în vîrstă, fiind ferm convinse că, ajungînd la pensionare, generaţia mai tînără le va finanţa, la rîndul său, pensiile. Acest sistem funcţiona perfect în trecut, cînd familiile aveau mai mulţi copii, iar longevitatea era mai redusă. În prezent, însă, situaţia s-a schimbat radical: un număr tot mai mic de persoane active sunt nevoite să întreţină un număr din ce în ce mai mare de pensionari. Durata vieţii a crescut considerabil, implicit şi durata achitării pensiilor, iar durata vieţii active s-a redus, deoarece tot mai multe persoane îşi continuă studiile pînă la vîrsta de circa 30 ani. În paralel, creşte numărul de întreprinzători particulari, care nu participă la sistemul de stat de pensii. De altfel, din cauza inegalităţii diminuării raportului pensionar – angajat, cota contribuţiilor de asigurări sociale este în continuă creştere.
Pentru prima dată, ideea iniţierii unor schimbări esenţiale în sistemul de pensii (introducerea mecanismului fondurilor private de pensii) a avut-o Jose Pinera, din Chile, care la 4 noiembrie 1980 a introdus Reforma de protecţie socială prin substituirea sistemul de pensii de stat prin sistemul naţional de conturi de economii de pensii (CEP), condus de companii private, care le permitea angajaţilor să renunţe la sistemul public de asigurări sociale (10% din venit) în favoarea unui sistem privat.
Experienţa statelor din America de Nord şi de Sud
În ţările din America Latină, se evidenţiază 3 modele de reforme, ce au fost adoptate în dependenţă de specificul ţărilor :
De substituţie (Chile-1980, Bolivia-1997, Mexic-1997, El Salvador-1998, Nicaragua-iniţiat în 2000, dar încă neimplementat). Acest model presupune că sistemul public este unul de tip închis (nu se admiteau noi-veniţii), fiind înlocuit de sistemul privat de asigurări sociale (în Mexic variază de la o regiune la alta, fiind implementat şi cel mixt). În baza sistemului dat se achită pensia în dependenţă de suma acumulată în conturile individuale de asigurare, adunată pe perioada angajării.
În Chile, care a făcut pioneratul fondurilor private de pensii, sistemul de pensii nu presupune un sistem redistributiv, ci doar unul acumulativ. Astfel, angajatorul virează automat în fiecare lună 10% din salariu în contul personal al lucrătorului. Această normă procentuală se extinde numai asupra primelor 22000 dolari din venitul anual. Lucrătorul poate să introducă în CEP, în calitate de economii benevole, 10% suplimentar din salariul lunar, care, la fel, nu sunt impozitate.
Sistemul de pensii din Chile CEP include atît angajaţii din sectorul privat, cît şi din cel de stat. Unica excepţie o fac funcţionarii din poliţie şi din forţele armate, a căror asigurare cu pensii constituie o parte indispensabilă a sistemului de retribuire.
Sistemul CEP include, de asemenea, asigurarea în caz de moarte prematură şi de pierdere a capacităţii de muncă. Fiecare CEP prezintă clienţilor săi serviciile corespunzătoare, obţinînd în companiile de asigurare privată, asigurarea în caz de deces sau de pierdere a capacităţii de muncă.
Contribuţia de asigurare se achită din contribuţia suplimentară a lucrătorului ce include comisionul în mărime de 2,9% din salariu.
Paralel (Peru-1993, Columbia-1994). Acest model presupune nu închiderea sistemului public, ci reformarea lui, devenind o alternativă a unui sistem privat de pensii asemănător cu cel chilian. Angajatului i se permite să aleagă între un sistem sau altul, administrarea fondurilor private fiind exclusiv privată în Peru şi mixtă în Columbia.

Mixt (Argentina-1994, Uruguai-1996, Costa Rica-2001). Acest model presupune reformarea sistemului public, astfel încît de la bugetul de stat se achită o pensie de bază, iar pensia auxiliară e achitată de fondurile private de pensii, în dependenţă de contribuţiile efectuate (model, care ulterior, a fost preluat de majoritatea ţărilor).
Aproape 11 mln. de muncitori din patru state din America de Sud , în prezent, dispun de conturi de pensii personale.
De altfel, succesul major al reformelor sociale în America Latină se datorează nu numai strategiilor bine-gîndite, ci şi unei creşteri economice de proporţii, înregistrată în această regiune.
În Statele Unite ale Americii , pe parcursul ultimilor decenii, baza sistemului de pensionare o forma Programul de asigurări, ce prevedea achitarea pensiilor pentru limita de vîrstă, pentru urmaş şi invaliditate („Old Age, Survivors, Disability Insurance”), cunoscută sub denumirea de „Social Security”. Această programă cuprindea toţi lucrătorii sistemului privat, cu excepţia lucrătorilor căii ferate, care aveau propria programă. Funcţionarii de stat cădeau sub incidenţa propriului program, care se împărţea în cel federal şi local (în dependenţă de tipul funcţionarilor ce contribuiau). Vîrsta de pensionare este de 62-65 ani şi persoana primeşte o pensie egală cu 80% din venitul cu care a contribuit . Mărimea pensiei este direct proporţională cu starea familiară. Astfel, dacă pensionarul are o soţie ce nu lucrează, în vîrstă de 65 ani şi mai mult, lui i se cuvine 50% adaos, pentru soţia de 62 ani – 37,5%. De altfel, adaosul de 50% este achitat şi în caz că pensionarul are copii de pînă la 18 ani. Este prevăzut un mecanism întreg de adaosuri pentru întreţinuţi care, însă, nu depăşesc o sumă predefinită. De altfel, văduva în vîrstă de 65 ani şi mai mult primeşte 100% din pensia soţului, iar în vîrstă de 60 ani – 71,5%. Pensia de invaliditate o primesc persoanele ce şi-au pierdut total capacitatea de muncă, au lucrat minim 10 ani pînă la momentul invalidităţii din care minimum 5 au contribuit la sistemul de asigurări sociale. La atingerea vîrstei de pensionare, pensia de invaliditate este schimbată pe pensia pentru limita de vîrstă.
Deoarece, conform estimărilor specialiştilor, către anul 2018, contribuţiile de asigurări sociale nu vor mai acoperi necesităţile financiare pentru plata pensiilor , SUA a adoptat un sistem propriu de asigurări sociale private (numit „410(k) account”), bazat pe 3 piloni: unul de bază, achitat de stat, al doilea – pensia condiţionată de companie şi al treilea – acumulările personale. De altfel, contribuţiile pentru asigurarea socială privată, aferentă pilonului 2, poate fi achitată total sau parţial de angajator (cealaltă parte de angajat) astfel deducîndu-se fiscal acea parte, cu care s-a contribuit. Aici apare o particularitate în plus: suma contribuţiilor sociale facultative nu include şi asigurarea medicală ca în ţările Americii latine şi în majoritatea ţărilor europene.
Experienţa statelor Asiei
Japonia . La sfîrşitul sec. XIX, guvernul japonez a fixat o pensie de stat doar militarilor şi funcţionarilor publici. După cel de-al II-a Război Mondial, aceste prevederi s-au extins şi asupra angajaţilor din sectorul privat. Asigurarea cu pensii, ca modalitate de protecţie socială, capătă o însemnătate tot mai mare în legătură cu îmbătrînirea rapidă a naţiunii japoneze. Din 1950 pînă în 1995, populaţia Japoniei a crescut de la 84,1 mln. pînă la 125,6 mln. oameni sau de aproape 1,5 ori.
În aceeaşi perioadă, numărul persoanelor de 65 ani şi mai mari s-a majorat de la 4,2 mln. pînă la 18,3 mln. oameni sau de aproape 4,4 ori . S-a majorat substanţial – de la 1,1 mln. pînă la 7,2 mln. oameni sau de 6,7 ori numărul persoanelor care au depăşit limita de 75 ani. Potrivit prognozelor, către anul 2025 persoanele mai mari de 65 ani vor constitui 25,8% din întreaga populaţie a ţării şi Japonia va fi cea mai bătrînă societate mondială.
Îmbătrînirea populaţiei, indiscutabil, a impus perfecţionarea permanentă a tuturor sistemelor de asigurări sociale existente. În prezent, în Japonia activează următoarele sisteme de asigurare cu pensii:
1. sistemul de pensii naţional, care cuprinde, în principal, întreprinzătorii individuali;
2. sistemul de pensii pentru salariaţi sau aşa-numitul sistem de pensii de asigurare a persoanelor angajate ca salariaţi în companiile private;
3. sistemul naţional de pensii al lucrătorilor de la întreprinderile de stat;
4. sistemul de pensii al lucrătorilor din instituţiile obşteşti locale;
5. sistemul de pensii al pedagogilor din şcolile private;
6. sistemul de pensii al lucrătorilor din asociaţiile de ajutor reciproc din gospodăriile săteşti, forestiere şi piscicole.
Toate aceste sisteme de pensii includ în sine trei tipuri de pensii: pentru limită de vîrstă, de invaliditate şi de urmaş.
De la mijlocul anilor optzeci, guvernul efectuează o reformă eşalonată de mare anvergură a tuturor tipurilor de asigurări sociale. Scopul acesteia este unirea tuturor sistemelor de asigurare, printre care şi asigurarea cu pensii pentru limită de vîrstă, într-un sistem unic cu principii de asigurare comune, incluzînd o mărime unică a cotizaţiilor de asigurare, acordarea de compensaţii şi servicii unitare. Sistemul de pensii japonez este format pe baza a 2 piloni.
Primul pilon este numit Programul Naţional de Pensii („Kokumin Nenkin”), care acoperă toţi rezidenţii japonezi. Pensia se stabileşte la atingerea vîrstei de 65 ani şi 40 ani stagiu asigurat. Al doilea pilon îi cuprinde pe toţi (cu excepţia întreprinzătorilor individuali) şi este unul, de asemenea, obligatoriu. Aici este de remarcat acel fapt că el este diferit la angajaţii din sectorul privat faţă de cei din sectorul public. De la începutul reformelor se percepea o contribuţie egală cu 14,642%, percepută 50/50 de la angajator şi angajat. Ulterior, aceasta a crescut pînă la 26,8% în 1994, iar în 2000 a atins cota de 26,5%. În 2004 a fost iniţiată o nouă reformă, marcată, în mod substanţial, de introducerea unui mecanism nou, care identifica valoarea contribuţiei automat în dependenţă de o serie de factori macroeconomici. Astfel, se presupune ca cota contribuţiei va scădea în fiecare an cu 0,354% pînă va atinge limita de 18,3% în 2017.
Pe lîngă pensia de bază, se plăteşte şi pensia locală, a cărei mărime, în dependenţă de sistemul de pensii, o depăşeşte pe cea de bază. Pensiile pentru limită de vîrstă sunt supuse indexării automate anuale, dacă preţurile cu amănuntul în anul precedent au crescut cu 5%. Indexarea pensiilor se efectuează şi la fiecare cinci ani pentru a ţine cont de modificările care au avut loc în aceşti ani în economia statului şi de standardele de viaţă.
Alături de stat, la perfecţionarea permanentă a asigurării cu pensii, în general, şi asigurarea cu pensii pentru limită de vîrstă, în special, participă activ şi companiile private, în primul rînd, cele mari, cele mai multe avînd programe sociale proprii de perfecţionare a protecţiei sociale a lucrătorilor.
Dintre toate aceste programe, pentru persoanele care se pensionează cu pensie pentru limită de vîrstă, cea mai mare importanţă o are programul compensaţiilor, realizat, practic, de toate companiile cu numărul de angajaţi mai mare de 30 oameni. Compensaţiile se plătesc, suplimentar, la cotizaţiile de asigurare prealabilă a lucrătorilor. Ele se oferă gratuit din contul profitului întreprinderii. Singura condiţie ce dă dreptul la asemenea compensaţii o constituie cererea ca lucrătorul să fi activat fără întrerupere la întreprinderea în cauză nu mai puţin de douăzeci de ani. Mărimea compensaţiei depinde de stagiul de muncă şi de studiile lucrătorului.
Singapore a adoptat un model care implică un singur fond privat. Acest fond e centralizat şi controlat exclusiv de Guvern. Investiţiile efectuate de acest fond ţineau în mare parte de hîrtii de valoare de stat străine şi de unele active de pe bursele străine. Rata reală a returnărilor a fost mai mică de 3% pe an pe o perioadă de 25 ani. În acelaşi timp, costul tranziţiei a fost şi el unul foarte mic. Implementarea acestui model implică o încredere mare a populaţiei în Guvern.